Câteva idei husserliene
Ioan
Buş
Înainte de toate trebuie spus
despre fenomenologia husserliană că nu este o filosofie
încheiată, adică se constituie ca un proiect filosofic şi ca o
metodă ce nu şi-au găsit un sfârşit şi nici nu
îşi vor găsi vreodată un sfârşit. Una din principalele
caracteristici metodologice ale fenomenologiei ca discurs este tocmai
construirea fenomenologiei ca filosofie, anume prin determinarea din ce în ce
mai precisă a problematicii, cu trimiteri explicite sau implicite la alte probleme
ce deschid noi orizonturi de cercetare. Astfel fenomenologia ajunge de mai
multe ori la noi probleme decât la răspunsuri, demersul continuând la
infinit, fiind presărat şi de probleme care au soluţii temporare
şi asupra cărora se revine din alte perspective. Ca filosofie
transcendentală, fenomenologia caută „a priori-ul universal „înnăscut” esenţei unei
subiectivităţi transcendentale”[i],
cercetare cuprinsă şi în „Meditaţiile
carteziene” lucrare pe care filosoful o considera opera principală
a vieţii lui, chiar dacă nu este o lucrare din „masa compactă a
monologurilor filozofice” adică o lucrare destinată unui cerc
restrâns de iniţiaţi. Meditaţiile pot fi caracterizate ca o
scriere destinată celor care au
totuşi nişte cunoştinţe relativ de bază despre
fenomenologie, fiind totodată o introducere în filosofia husserliană.
Filosofia
transcendentală ca fenomenologie se dezvoltă oarecum ca un
cartezianism, de unde şi denumirea lucrării şi organizarea ei,
dar se deosebeşte radical de filosofia lui Descartes care, după cum
îi obiectează Husserl deşi porneşte spre o întemeiere
absolută a filosofiei şi ştiinţelor se opreşte la
porţile transcendentalului astfel încât rezultatele sale nu sunt în mod
absolut lipsite de orice presupoziţie, deci valabilitatea rezultatelor
este îndoielnică. In urma acestor consideraţii Husserl îşi
propune să ducă analiza carteziană mai departe, în sferele
transcendentale, dar adoptă o metodă diferită în ce
priveşte îndoiala ca principiu de cercetare, chiar dacă metoda este esenţial aceeaşi,
adică reflecţia de sine universală, sau mai precis în sfera
universalului. Astfel, Husserl pretinde o metodă ce va duce la o filosofie
eliberată absolut de orice presupoziţie, metodă care este în
fapt o reducţie
fenomenologică întregită de o construcţie eidetică. Reducţia
fenomenologică are o dublă aplicare, în primul rând este o
reducţie la ego-ul experienţei transcendentale, iar în al doilea rând
este o reducţie mai profundă, la ego-ul eidetic. Eliberarea de presupoziţii este
eliberarea de toate convingerile, de toate ştiinţele, inclusiv de
logică. În acest caz, se pune întrebarea cum reuşeşte Husserl
să elaboreze un discurs filosofic care eludează logica? Un posibil
răspuns, de fapt atitudinea autorului este că deşi nu se ia in
cercetare vreo ştiinţă ca model, ideea directoare a
cercetării este ştiinţa universală care nu este
considerată în acest moment ca legitimă ci este doar prezumată,
adică valabilitatea ei se va dovedi pe parcurs. Chiar dacă se
acceptă acest îndemn de a cerceta fără a ne întreba asupra
capacităţii de realizare a scopului se ridică totuşi
anumite obiecţii. Un astfel de demers nu poate pretinde eliberarea de
orice presupoziţie, ci eventual doar
eliberarea de presupoziţiile de obiectivitatea şi legitimitate
a tuturor ştiinţelor posibile, ca prim pas, căci este
presupusă posibilitatea ştiinţelor şi posibilitatea
legitimităţii lor, mai mult este presupusă realizarea
legitimităţii discursului logic, deci există anumite presupoziţii
de la care se pleacă. O presupoziţie nemărturisită, dar de
o mare importanţă este cea a limbajului care este presupus drept
condiţie a oricărei cercetări.
Apoi, chiar dacă demersul fenomenologic este doar schiţat în
această lucrare, fără trimitere la vreo altă lucrare în
care ar fi prezentat în mod complet, orice rezultat final se confruntă cu
următoarea problemă: dacă s-a luat ştiinţa
universală ca idee directoare şi s-a demonstrat legitimitatea ei,
atunci mai rămâne de arătat că pentru fiecare idee din clasa
ideilor ce contrazic ideea de ştiinţă universală nu se
poate ajunge în mod legitim la vreun rezultat, adică cercetarea în cazul
lor este contradictorie, căci altfel va interveni problema alegerii între
mai multe cercetări care au rezultate diferite, sau mai grav, care ar avea
rezultate identice dar pleacă de la premise contrare. La aceasta
obiecţie s-ar putea răspunde că ea presupune principiile logice
înainte de a fi considerate ca valabile. Dar este un rezultat al fenomenologiei
obiectivitatea principiilor logice, astfel încât, după un oarecare rezultat
final, fie şi temporar al fenomenologiei trebuie să se revină
chiar la premisele demersului fenomenologic pentru a legitima orientarea spre o
ştiinţă universală ca posibil legitimă. Nu rămâne
decât soluţia reducerii pretenţiilor fenomenologiei, lucru ce va fi
prezentat de Husserl, cel puţin în ce priveşte intersubiectivitatea,
ca o explicitare mai exactă a scopului fenomenologiei.
Trebuie
avut în vedere că filosoful îşi desfăşoară cercetarea
permanent sub semnul reducţiei fenomenologice. Autorul spune că orice
judecată pentru a putea fi concepută ca valabilă trebuie
întemeiată anterior printr-o evidenţă, adică printr-o experienţă a unui obiect existent
şi a modului său de a exista, adică o experienţă în
care lucrurile sau stările de lucruri sunt prezente ele „însele în
persoană”. Această evidenţă
presupune lucrurile ca „imanente”
pentru subiectul judecător, şi este mai mult sau mai puţin
perfectă, dar este perfectibilă anume printr-o
desfăşurare sintetică a
experienţelor concordante, adică a intenţiilor ce vizează
acelaşi obiect, numite cointenţii. Vizarea existenţei şi a
modului de existenţă nu presupune însă existenţa real
obiectuală ci doar fenomenul ce rămâne în urma realizării
reducţiei, ceea ce este supus cercetării e fluxul trăirilor de
conştiinţă ale subiectului, sau cogitaţiile. Cogito-ul sau
judecarea este o simplă vizare, o prezumare că un lucru este într-un
fel sau altul, şi nu se confundă cu sensul logic al
judecăţii, care elimină trăirile subiective. De fapt, în
urma reducţiei fenomenologice vizarea unui cal înaripat are aceeaşi
relevanţă ca şi vizarea
unui obiect real, lumea fiind considerată doar ca o pretenţie de
existenţă. Punerea în paranteze a lumii nu este o negare a ei, eul
păstrează în sine lucrurile ca fenomene, ca trăiri ale sale.
Fiindcă orice judecată presupune o evidenţă care este în
fapt o vizare a ceva, acest ceva numit cogitatum presupune o intenţie de
vizare, adică o intenţionalitate care precede constituirea lumii
(pentru subiect). Această intenţionalitate este transcendentală,
întrucât precede obiectul vizat, deci reducţia la trăirile
conştiinţei este transcendental fenomenologică. Distincţia
subiect - obiect nu dispare, ci este transpusă la un alt nivel,
transcendental. Prin experienţa de sine transcendentală a ego-ului el
îşi devine sieşi accesibil în mod originar, anume se relevă
prezentul viu. Fiind vorba de analiza trăirilor eu-lui, Husserl simte
nevoia distincţiei eu-lui
transcendental de cel psihologic. El spune că eul psihologic se
descoperă pe sine în experienţă
naturală, adică înaintea oricărei reducţii fenomenologice,
pe când eul transcendental exclude lumea
şi deci şi eul psihologic, el oferă sens şi valabilitate lumii
– fapt ce urmează a fi dovedit (sau, după pretenţia lui Husserl,
demonstrat). Distincţia nu este însă prea riguroasă, eul
psihologic şi cel transcendental având elemente comune – tot ceea ce
ţine de intenţionalitate şi de conţinutul subiectiv al
trăirilor. În opinia filosofului datele experienţei de sine reale
şi posibile permit schiţarea eu-lui ca real şi concret, şi
evidenţierea unei structuri universale şi apodictice a
experienţei eu-lui. Despre ce fel de realitate a eu-lui este vorba,
şi cum este acea universalitate în care nu e prezent decât un eu rămân
probleme de rezolvat în viitor. În urma stabilirii acestei structuri
universale, eul poate fi dedublat metodologic în eu ca pol identic al
trăirilor, substrat identic al habitudinilor şi eu ca flux al
conştiinţei. Habitus-ul este procesul prin care eul revine la o convingere
a sa pentru a o reconfirma sau nega. Eul ca substrat al habitudinilor
împreună cu eul ca flux al
conştiinţei formează eul monadic, care conţine întreaga
viaţă reală şi potenţială a
conştiinţei. Acest lucru se explică prin faptul că orice
obiect este dat ca actualitate ce implică un orizont de
potenţialităţi, potenţialităţi care devenind
actualităţi prin analiza intenţională, şi deschid un
nou orizont. Această anticipare intenţională a potenţialităţiilor
este numită de Husserl protenţie, elementul activ al protenţiei
fiind o intuiţie prefigurantă, care oferă evidenţa ce
constituie existenţa conţinutului său. E de presupus că
existenţa la care se gândeşte filosoful este una
transcendentală, nu una obiectual – reală. Obiectul evidenţei,
ca fenomen accesibil percepţiei, este transformat prin reducţia
transcendentală într-o simplă posibilitate, în domeniul
ficţiunii „ca şi cum” ce oferă posibilităţile pure.
Această eliberare de orice fapt real este reducţia la ego-ul eidetic
care conţine toate percepţiile posibile în mod ideal, dezvăluind
esenţa percepţiei particulare. Posibilităţile pure sunt
prezentate într-o intuiţie pură ce are corelativ o
conştiinţă intuitivă şi apodictică a
universalului. Caracterul intuitiv al ego-ului este de la sine înţeles,
căci nu există altă sursă a apercepţiei tuturor posibilităţilor decât în
mod intuitiv, ceea ce rămâne de demonstrat este însă deducţia
obiectivă a acestui fapt. Apodicticitatea ego-ului este dată de faptul că dacă se
reuşeşte o analiză completă a domeniului
posibilităţilor din care rezultă esenţa unui obiect,
atunci, din punct de vedere logic nu există îndoială deoarece
universul de discurs este epuizat şi deci nu există nimic care
să se opună concluziei, iar orice lărgire a universului de discurs
devine irelevantă. Această analiză eidetică permite
recunoaşterea unui obiect ca făcând parte dintr-o anumită
clasă de obiecte, altfel, fiecare obiect individual ar fi singurul element
al unei clase proprii. (ex.
triunghiului). Eroarea poate sta însă în latura psihologică a
procesului.
In
ce priveşte experienţa „celuilalt” trebuie aplicată o
reducţie tematică, adică trebuie eliminată opera
sintetică a intenţionalităţii existenţei reale pentru
mine a tot ce îmi este străin. Astfel, ego-ul pur instituie un ego
secundar ca reflecţie a sa. Acest alter ego este de fapt ego-ul în
specificitatea sa. Specificitatea sa este o „natură simplă” care nu
mai are raporturi cu alt ceva (nici direct ca eul naiv anterior reducţiei,
nici indirect, ca eul monadic, prin intermediul trăirilor). Astfel, unicul
obiect aflat în această lume este trupul meu. Dar, Husserl se
înşeală în această privinţă, deoarece, reducţia
transcendentală este o reducţie la ego-ul transcendental căruia
orice obiect real îi este exterior, adică şi propria corporalitate îi
este exterioară, nu este o reducţie la eul psiho – fizic; mai mult,
deoarece este eliminată şi opera sintetică a
intenţionalităţii existenţei exterioare, nu se poate vorbi
nici de o intenţionalitate pură orientată spre exterior
fără exterioritate, întrucât aşa cum obiectul nu e sesizat în afara intenţionalităţii,
nici intenţionalitatea nu e sesizată în absenţa obiectului.
Trupul nu poate fi prezent decât eventual ca simplă posibilitate a
ego-ului eidetic, care ar conţine temporalitatea şi
spaţialitatea pură, şi o intenţionalitate spre o
anumită determinare spaţiio-temporală căreia i-ar fi
atribuit un orizont senzorial, dar astfel s-ar face apel la fluxul
conştiinţei exterior ego-ului eidetic. Dacă trupul nu este
considerat ca dat el însuşi în persoană ci este luat ca o convingere
ce urmează unei experienţe anterioare reducţiei, atunci Husserl
nu ajunge la apodicticitate şi universalitatea deducţiei căci se
situează într-o evidenţă imperfectă, exterioară
ego-ului eidetic. Oricâte cointenţii ar confirma conţinutul
evidenţei, aceasta nu va putea oferi niciodată apodicticitate,
întrucât este a posteriori.(s-ar putea spune că ar exista o
experienţă a priori, [care presupune o intenţionalitate fără
obiect,] dar în cazul acesta ar trebui elaborată o metodă de
demonstrare inductivă oarecum asemănătoare inducţiei
matematice). Filosoful pare că renunţă la caracterul apodictic
al argumentării, considerând că eliminarea a ceea ce este străin
nu afectează experienţa reală şi potenţială a
lumii, adică se situează în afara eu-lui eidetic, referindu-se la eul
monadic. Experienţa de sine a trupului instituie cel puţin
parţial alteritatea, dar prin această concluzie nu se situează
Husserl chiar pe poziţia ce exclude trupul în urma reducţiei
exteriorităţii?
Instituirea
eului psiho-fizic permite constituirea lumii exterioare ca obiect al
intenţiilor mele. Exterioritatea fiind considerată de fapt ca o
constituire în eu, şi nu spaţial. În experienţa lumii,
celălalt este dat ca şi corp, ca rezultat al intenţionalităţii
care pune în evidenţă coexistenţa, adică aprezentarea.
Aprezentarea este apercepţia prin analogie, adică
conştientizarea intuiţiei coexistenţei. Această cuplare ego
– alter-ego transpune sensul unuia asupra celuilalt – lucru ce ar fi posibil
doar dacă alter-ego-ul ar fi fost dedus din ego-ul eidetic, care doar el
surprinde universalitatea. Această cuplare se face în reprezentare, într-o
lume secundară, nu în cea primordială în care cele două euri
sunt distincte „prin corpul meu eu sunt aici, centrul unei „lumi” primordiale
orientate în jurul meu”[ii]
celălalt e aprezentat ca o altă lume cu un alt centru. Husserl trece
însă la sensul spaţial al exteriorităţii, în mod ilicit. El
spune că datorită caracterului spaţial al trupurilor este
permisă separarea fiinţei mele psiho-fizice de fiinţa celuilalt.
Comunitatea
de ego-uri monadice formează intersubiectivitatea transcendentală.
„Ea este constituită ca existând în mod pur în mine, ego-ul care
meditează, ca existând pentru mine şi având originea doar în intenţionalitatea
mea; însă ea este constituită ca o astfel de intersubiectivitate care
în toate formele sale (în modificarea „celorlalţi”), este constituită
ca aceeaşi, doar că în alte moduri de apariţii subiective şi
ca purtând necesarmente în sine aceeaşi lume obiectivă”[iii]
. Anticiparea altor monade nu înseamnă o creare a lor ci o descoperire –
la nivelul realităţii obiectuale [unde Husserl nu ajunge] căci
la nivel transcendental este o creare a alterităţii.
Împotriva
obiecţiei de solipsism Husserl argumentează că teoria
fenomenologică a experienţei alterităţii nu a vrut să
fie decât explicitarea sensului de
„celălalt” pornind de la constituirea sa, de la sintezele de concordanţă
corespunzătoare.
În
concluzie, Husserl spune că meditaţiile sale şi-au atins scopul,
adică a demonstrat posibilitatea concretă a unei filosofii concepute
ca o ştiinţă universală cu o întemeiere absolută,
demonstraţie care este de fapt un program infinit. Obiecţia vine de
la sine, anume dacă demonstraţia este infinită, poate produce ea
o întemeiere absolută? Dacă răspunsul este negativ, atunci se
pune problema valorii fenomenologiei. Apoi, dacă nu ajungem la
existenţa real – obiectuală a lumii şi a trupului, „adevărul” despre care vorbeşte
filosoful este cel puţin incomplet. „Adevărul este întregul”.
Edmund Husserl, Meditatii carteziene, Humanitas,
1994
Actualitate – posibilitate: p.74
Act de judecare: p.40
Alter ego: p.124,128,142
Analiza eidetică: p.103,104
Analiza intenţională: p.79,83
Analogia: p.146
Analogon: p.128,151
Apercepţia: p.134,146,155
Aprezentare: p.144,145,150,158
Asocierea: p.113
Celălalt: p.144,151,167,187
Cogitatum: p.64
Cogito: p.51,
Trăire a
conştiinţei: p.64
Composibilitate: p.107
Legile composibilităţii: p.108
Conştiinţă: p.118
Intuitivă: p.103
Originală: p.144
Cunoştinţă: p.40
Copercepţia: p.158
Corpul: p.131,132,155
Descriere: Noematică: p.68
Noetică: p.68
Ego: p.98
Aprezentat: p.152
Concret, habitus: p.100
Eidos: p.104
Fenomenologic: p.66,67
Monadic: p.100
Pol identic: p.99,100
Psiho – fizic:
p.132,133,134
Psihologic: p.56,57
Real: p.104
Secund: p.128
Transcendental:
p.56,57,104
Epoché: p.51,127
Esenţa: p.104
Evidenţă: p.40,42,89
Adecvată: p.45
Apodictică:
p.46,138
Empirică
perfectă: p.95
Habituală: p.93
Imperfectă: p.45
Predicativă: p.41
Prezumtivă: p.93
Experienţa: 144
Transcendentală de
sine: p.59
Fenomenologie:
Egologie: p.119
Eidetică: p.104
Idealism
transcendental: p.119
Transcendentală:
p.60,115,194,195,196
Geneza:
Activă: p.111
Pasivă: p.111
Habitus: p.99
Intenţionalitate: p.64
Intuiţie:
Prefigurantă: p.91
Pură: p.103
Întemeiere: p.40
Judecată: p.40
Lume obiectivă: p.175
Obiect: p.86,74
Intenţional:
p.79,83,139
În persoană: p.90
Logic ideal: p.164
Obiectiv valabil: p.35
Orizont al trăirilor conştiinţei: p.74
Posibilitate „ca şi cum”, ficţiune: p.91
Protenţie: p.75
Psihologie transcendentală: p.63
Raţiunea: p.89
Reducţie transcendental – fenomenologică: p.52
Reflecţie transcendentală: p.66
Sinteză: p.72
De confirmare: p.92
Pasivă: de asociere: p.148
de
identificare: p.148
Sens obiectual: p.74
Transcendent: p.117
NOTE