Principiul
cauzalităţii este prezentat de Kant în mod explicit în cartea a doua:
Analitica principiilor, capitolul al
doilea: Sistemul tuturor principiilor
intelectului pur, din lucrarea Critica raţiunii pure. În a doua
analogie a experienţei, se va vorbi
despre succesiune, deşi, cum se va vedea, şi de simultaneitate,
însă într-o accepţiune particulară. Forma principiului în
ediţia B a Criticii raţiunii pure este: „Toate
schimbările au loc după legea legăturii dintre cauză
şi efect”[i], dar,
acest principiu putea fi formulat şi astfel: „Orice
schimbare de stare (succesiune) a fenomenelor nu este decât schimbare de
existenţă”[ii], dacă se
ţine seama şi de următorul fragment: „Dar nu pot trece sub
tăcere criteriul empiric al unei substanţe, întrucât ea pare a se
manifesta nu prin permanenţa fenomenului, ci mai bine şi mai
uşor prin acţiune”[iii].
Cred că nu trebuie înţeles de aici altceva decât că în
experienţă, în folosirea empirică a intelectului este mai
uşor de identificat substanţa în acţiune (schimbare), decât în
permanenţă (simultaneitate), deşi ea este necesară în
ambele cazuri. În ce priveşte acţiunea, fenomenele se succed,
„adică o stare a lucrurilor este într-un moment şi contrariul ei”[iv],
desigur nu în acelaşi moment[v].
Percepţiile corespunzătoare celor două stări, ce
reprezintă două momente temporale, sunt legate în acelaşi
obiect. „Eu leg deci, propriu-zis, două percepţii în timp”[vi].
Această legătură nu este însă opera
sensibilităţii, ci a imaginaţiei. Dar, legătura celor
două percepţii în timp se poate face în două feluri: fie una
înaintea celeilalte, fie în ordine inversă. Acest lucru este posibil
întrucât timpul nu este el însuşi perceput, pentru a putea avea o ordine
obiectivă a succesiunii, după cum s-a arătat şi în prima
analogie. Deci, „simpla percepţie lasă indeterminat raportul obiectiv
al fenomenelor care se succed”[vii].
Determinarea acestui raport obiectiv înseamnă determinarea cu necesitate
care din cele două stări trebuie să o preceadă pe
cealaltă şi, totodată, care trebuie să-i succeadă
celeilalte. O astfel de determinare necesară nu poate fi empirică,
căci cum arată Kant şi în altă parte[viii],
empiric nu se poate deduce decât că o stare urmează celeilalte, dar
nu că este necesar ca o stare să-i urmeze celeilalte, regulile derivate din experienţă,
care să poată oferi necesitate nu sunt obţinute altfel decât
inductiv şi întrucât inducţia nu poate fi niciodată
completă (întotdeauna pot apărea cazuri în timp şi spaţiu
care să infirme regula), deci este amplificatoare, nu se poate vorbi decât
de probabilitate[ix],
„(...) acest concept ar fi numai empiric şi regula pe care o procură,
anume că tot ce se întâmplă are o cauză, ar fi la fel de
contingentă ca experienţa însăşi: universalitatea şi
necesitatea lui nu ar fi decât fictive şi nu ar avea adevărată
valabilitate universală, fiindcă nu ar fi a priori, ci ar fi întemeiate numai pe inducţie.”[x].
Astfel, dacă această determinare nu este empirică atunci, nu
poate fi decât pură[xi].
Conceptul care determină a priori ordinea obiectivă este un
concept al intelectului pur, în acest caz „conceptul raportului dintre
cauză şi efect, prin care cauza determină efectul în timp ca
pe o consecinţă a ei şi nu ca ceva care ar putea precede numai în imaginaţie (sau chiar
de a nu fi perceput deloc)”[xii].
Acest concept, legea cauzalităţii este o condiţie de
posibilitate a obiectelor în succesiunea obiectivă. Succesiunea
stărilor în obiect este dată de categoria cauzalităţii.
Dacă
avem o întâmplare, un eveniment, adică o succesiune, atunci trebuie
să avem două stări. Este imposibil de conceput un eveniment, o
stare a unui eveniment căreia să nu-i preceadă altă stare,
căci, cum s-a dovedit în capitolul precedent, din nimic nu se naşte
nimic, şi deci, prin obversiune, dacă ceva se naşte trebuie
să se nască din ceva. De asemenea este imposibil de conceput ca
într-un eveniment, având o stare, să nu-i urmeze alta, căci nu se
poate percepe un timp vid, nici anterior unei stări şi nici ulterior
ei. „Orice aprehensiune a unei întâmplări este deci o percepţie care
succede alteia.”[xiii].
Se observă că această argumentare, că orice eveniment are
(cel puţin) două stări, este analitică. Se pot concepe
şi serii de mai multe succesiuni, care însă, în conformitate cu cele
spuse anterior, nu vor face salturi, adică
nu vor conţine timpi vizi.
Diversul
în aprehensiunea unei case este succesiv, dar, „Se pune acum întrebarea
dacă diversul acestei case este şi în sine [adică obiectiv]
succesiv, ceea ce, fără îndoială, nu va admite nimeni”[xiv].
Întrucât diversul este succesiv numai în aprehensiune, ordinea succesiunii
poate fi inversată, adică percepţia poate începe cu
acoperişul şi să se termine cu baza casei, sau invers, să
înceapă cu baza şi să se încheie cu acoperişul. Dar, altul
este cazul unei succesiuni obiective: „(...) numesc A starea
anterioară percepţiei, iar B starea următoare, B
nu poate decât să succeadă lui A în aprehensiune, iar
percepţia lui A nu poate să succeadă lui B, ci
numai să-l preceadă”[xv],
deci, ordinea succesiunii este una necesară. Exemplul lui Kant este
următorul: „Văd, de exemplu, o corabie plutind pe fluviu în jos.
Percepţia mea a locului unde se găseşte ea în avalul fluviului
succede percepţiei locului în care se găsea în amonte şi e
imposibil ca în aprehensiunea acestui fenomen corabia să fie
percepută mai întâi în aval şi pe urmă în amonte.”[xvi]
Există o regulă care face necesară o ordine a percepţiilor
în aprehensiune, ordine care corespunde ordinii succesiunii obiectelor. „Va
trebui deci, în cazul nostru, să deriv succesiunea subiectivă
a aprehensiunii din succesiunea obiectivă a fenomenelor, pentru
că altfel, cea dintâi ar fi cu totul indeterminată şi nu ar
distinge nici un fenomen de altul. Succesiunea subiectivă singură,
fiind cu totul arbitrară, nu dovedeşte nimic cu privire la legarea diversului
în obiect”[xvii].
S-a arătat că în cazul aprehendării unei case, percepţiile
sunt de asemenea succesive, astfel încât doar pe baza ordinii subiective a
succesiunii percepţiilor nu se poate spune dacă există o
succesiune a obiectelor sau numai o succesiune subiectivă, căci în
această ordine subiectivă nu s-ar putea distinge fenomenele între
ele. Mai mult, în cazul în care nu se
ţine cont decât de ordinea subiectivă, dacă ar exista o ordine
succesivă a obiectelor care să corespundă ordinii subiective a succesiunii,
corespondenţa celor două ordini ar fi doar o întâmplare. Astfel,
succesiunea subiectivă trebuie să aibă ca şi condiţie
succesiunea obiectivă, din care să fie derivată.
În argumentarea necesităţii
cauzalităţii în succesiunea obiectivă, Kant porneşte de la
condiţionat la condiţie (argument transcendental), adică,
întrucât este imposibil să schimb ordinea succesiunii percepţiilor în
aprehensiunea unui eveniment, înseamnă că este ceva ce o
determină necesar, iar cum acest ceva nu poate fi de origine
empirică, rezultă că este a
priori şi anume categoria cauzalităţii, mai precis schema succesiunii
după o regulă, întrucât folosirea intelectului este limitată
la experienţă. Dar, ordinea obiectivă este cea care face
posibilă ordinea subiectivă a succesiunii. Trebuie precizat faptul
că, nu fiindcă avem un
eveniment este aplicată categoria cauzalităţii, ci pentru
că este aplicată categoria cauzalităţii avem un eveniment. Este
posibil să-mi imaginez, pornind de la experienţa iniţială,
cu ajutorul memoriei, şi fenomenul invers, anume corabia care să fie
iniţial în aval şi apoi în amonte, dar îmi este imposibil să
atribui realitate obiectivă acestei succesiuni, ea rămânând exclusiv
subiectivă, doar un experiment metal. Acestui fenomen invers nu i se poate
atribui o regulă a succesiunii. În cazul lipsei unei astfel de reguli a priori, „Nu am avea în acest fel decât
un joc de reprezentări, care nu s-ar raporta la nici un obiect, adică
prin percepţia noastră un fenomen nu ar fi distins deloc de oricare
altul sub raportul timpului, fiindcă succesiunea în aprehendare este
totdeauna identică şi deci în fenomen nu este nimic care s-o
determine astfel ca, prin aceasta, o anumită succesiune să fie
făcută obiectiv necesară”[xviii].
Întrucât succesiunea în aprehendare este „totdeauna identică”,
înseamnă că nu poate reprezenta o schimbare, deci un eveniment.
Semnificaţia obiectivă
a succesiunii reprezentărilor nu
poate fi dată tot de o reprezentare, căci se va pune şi
problema semnificaţiei acestei reprezentări din urmă, şi
tot aşa la infinit. Semnificaţia este dată de schemele
conceptelor pure (în folosirea empirică a intelectului), care unesc
diversul intuiţiei cu aceste categorii, făcând astfel posibilă
raportarea la un obiect, adică oferind obiectivitate reprezentărilor.
„Astfel se face că în reprezentările noastre există o ordine în
care prezentul (întrucât s-a întâmplat) trimite spre o stare oarecare
precedentă ca spre un corelat, dar încă nedeterminat, al acestui
eveniment care e dat; dar acest corelat se raportează în mod determinat la
acest eveniment ca la consecinţa lui şi îl leagă necesar de el
în seria timpului.”[xix]
În concluzie, există o lege
a reprezentării empirice a succesiunii fenomenelor în timp, lege dată
de intelect, care imprimă fenomenelor şi existenţei lor ordinea
de timp. În conformitate cu această regulă, existenţa obiectelor
poate fi determinată în ordinea
temporală, deoarece în ceea ce precede se găseşte „condiţia
care face ca evenimentul să urmeze totdeauna (adică în mod necesar)”[xx].
Este o consecinţă a necesităţii acestui principiu, pe care
Kant nu o menţionează, deşi este implicită, judecata
că: în aceleaşi condiţii, aceeaşi cauză produce
acelaşi efect.
Kant încearcă să
preîntâmpine o posibilă obiecţie: efectul şi cauza par, în
suficiente cazuri, să coexiste, deci nu s-ar putea vorbi de o succesiune,
dar s-ar putea vorbi de cauzalitate. „De exemplu, există în cameră o
căldură care nu se găseşte în aer liber. Caut în jur cauza
şi găsesc o sobă încălzită. Soba, care este cauza,
există în acelaşi timp cu efectul ei, căldura din cameră”[xxi].
Soluţia este relativ simplă, trebuie evitată confuzia dintre
ordinea timpului şi curgerea sa. Deşi cauza este simultană
efectului, la nivelul percepţiei, ea nu poate produce întregul efect
într-o clipă. Deci, în percepţie, timpul scurs între momentul cauzei
şi cel al efectului poate fi
„disparent”, şi astfel să se considere cauza simultană
efectului, dar în ce priveşte ordinea timpului, adică
succesiunea obiectivă, sunt distincte şi succesive cele două
momente, cel al cauzei şi cel al efectului, „raportul dintre ele
rămâne totuşi totdeauna determinabil în timp”[xxii].
Dacă efectul şi cauza ar fi obiectiv simultane, atunci nu ar exista o
ordine cauzală necesară,
pentru că, în lipsa succesiunii ar fi imposibil de decis cine pe
cine cauzează.
„Această cauzalitate conduce
la conceptul de acţiune, acesta la conceptul de forţă şi,
prin acesta, la conceptul de substanţă”[xxiii].
Orice efect presupune ceva schimbător, „ultimul subiect a ceea ce se schimbă este permanentul
considerat ca substrat a tot ce se schimbă, adică substanţa”[xxiv].
Acţiunea este fundamentul oricărei schimbări a fenomenelor, dar
ea nu se poate afla în subiectul ultim, ce suportă acţiunea
căci, atunci, subiectul (permanenţa) ar fi la rândul lui efect al
unei schimbări, adică e necesară conceperea unui alt subiect
şi a unei alte acţiuni, deci nu ar mai fi permanent. Dar, întrucât e
ultimul subiect ce suportă schimbarea, este permanent.
„Acţiunea este un criteriu
empiric suficient pentru a dovedi substanţialitatea subiectului”[xxv].
Desigur, Kant nu vorbeşte aici de subiectul uman, care se naşte
şi piere, ci de „subiectul prim al cauzalităţii oricărei
naşteri şi dispariţii [care] nu poate el însuşi (în câmpul
fenomenelor) să se nască şi să dispară”[xxvi],
adică permanenţa. Acţiunea este un principiu empiric suficient
pentru determinarea permanenţei întrucât presupune atât condiţionarea
temporală cât şi pe cea spaţială. Cred că e nevoie
să precizez, pentru a evita confuziile; în capitolul precedent s-a spus
că succesiunea şi simultaneitatea sunt două forme ce au ca
şi condiţie permanenţa, şi numai prin conlucrarea
spaţiului şi timpului e posibilă determinarea permanenţei,
dar nu că numai prin conlucrarea succesiunii (acţiunii) şi simultaneităţii
se poate determina un criteriu empiric al permanenţei. Simultaneitatea nu
poate fi concepută în absenţa oricărei reprezentări
spaţiale, dar acţiunea presupune o reprezentare spaţială,
necesară pentru un criteriu empiric al permanenţei, adică un
criteriu ce face posibilă identificarea expresiei permanenţei în
experienţă. Deci,
acţiunea poate fi (şi chiar este) un criteriu empiric suficient.
Kant
insistă mult asupra necesităţii cauzalităţii, şi
printr-o privire sumară asupra acestor consideraţii s-ar putea
conchide că există anumite contradicţii. „(...) conceptul de
cauză conţine atât de evident conceptul unei legături necesare
cu un efect şi pe cel al unei stricte universalităţi a regulii,
încât acest concept de cauză s-ar pierde cu totul, dacă l-am deduce,
aşa cum a făcut Hume, dintr-o asociaţie frecventă a ceea ce
se întâmplă cu ceea ce precede”[xxvii].
Deci, în cazul judecăţii care exprimă o legătură
cauzală este prezentă necesitatea. Dar, judecăţile ce
exprimă legături cauzale sunt judecăţi de
experienţă, a posteriori,
de exemplu, judecata „Paharul este cauza urcării apei deasupra
suprafeţei lui orizontale”[xxviii]
este a posteriori şi
totodată necesară. Dar, tot Kant spune: „Dacă, deci, în
primul rând, se găseşte o judecată care este gândită în
acelaşi timp cu necesitatea ei, ea este o judecată a priori.(...)
În al doilea rând, experienţa nu dă niciodată
judecăţilor ei universalitate adevărată sau
strictă (...) Necesitatea şi universalitatea strictă sunt deci
criterii sigure ale unei cunoştinţe a priori şi sunt
inseparabil unite între ele.”[xxix].
Deci, judecata de mai sus este totodată necesară, a priori, şi a posteriori, ceea ce este imposibil. Poate că definiţia
celor doi termeni lămureşte situaţia: „(...)o astfel de
cunoştinţă independentă de experienţă şi
chiar de orice impresii ale simţurilor. Astfel de cunoştinţe
se numesc a priori şi se deosebesc de cele empirice, care
îşi au izvoarele lor a posteriori, adică în
experienţă.”[xxx].
Dar, judecata de mai sus, îşi are izvoarele în experienţă,
căci nu se poate şti a priori
raportul dintre cauză şi efect, dar conţine totuşi o
legătură necesară, pe aceea dintre cauză şi efect.
Soluţia este oarecum simplă: ceea ce este necesar este legătura dintre existenţa
cauzei şi cea a efectului, adică, întrucât avem un eveniment,
existenţa antecedentului conţine o legătură necesară
cu existenţa consecventului, „Noi
nu anticipăm decât aprehensiunea noastră proprie, a cărei
condiţie formală trebuie să poată fi cunoscută
negreşit a priori, pentru
că ea rezidă în noi înşine anterior oricărui fenomen dat.”[xxxi]
Dar legătura de conţinut dintre precedent şi consecvent nu este
necesară, ea nu poate fi obţinută decât prin
experienţă. Orice judecată de experienţă conţine
ceva necesar, întrucât este o legătură a unor impresii sensibile cu
un concept pur al intelectului, dar acest lucru nu o face independentă de
experienţă, şi deci a
priori[xxxii].
O judecată pură a priori
este o judecată în care atât relaţia dintre termeni cât şi
relaţia fiecărui termen cu experienţa este pură, adică
există legătură cu experienţa (înţeleasă ca
legătură a unei intuiţii empirice cu un concept pur)[xxxiii].
Formularea
principiului în ediţia I, „Principiul producerii. Tot ce se întâmplă
(începe să existe) presupune ceva căruia îi succede după o
regulă”[xxxiv]
este o formă particulară a formulări în ediţia a II-a,
căci presupune explicit relaţia de la cauză la efect şi
doar implicit şi relaţia inversă, de la efect la cauză,
căci şi ce s-a întâmplat presupune ceva care îi precede după o
regulă. Desigur, e vorba de aceeaşi relaţie, însă în
direcţii diferite, această ambivalenţă fiind mai bine exprimată
în formularea principiului din ediţia a II-a.
E. Caird[xxxv]
consideră că a doua formulă are avantajul separării
categoriei de faptul căruia i se aplică, şi de a aduce, prin
urmare, înaintea noastră ideea subsumării celui din urmă sub cel
dintâi, mai distinct.
P. F. Strawson[xxxvi]
aduce o obiecţie interesantă cauzalităţii după cum
este înţeleasă de Kant. El spune că filosoful german a
identificat nepermis necesitatea conceptuală bazată pe faptul
unei schimbări cu necesitatea cauzală a aceleiaşi
schimbări[xxxvii].
Şi mai interesant este că ideea lui Strawson pare a avea suport şi în textul kantian: „Numesc
această legătură din urmă [de cauzalitate, n. m.],
fiindcă nu este arbitrară, dinamică, pentru că
priveşte legătura existenţei diversului (care, la rândul
ei, se poate divide în
legătură fizică a fenomenelor între ele şi în
legătură metafizică a fenomenelor, care este
legătura lor în facultatea de cunoaştere a priori)”[xxxviii].
Obiecţia lui Strawson nu ar mai fi o problemă dacă s-ar
ţine cont de faptul că legătura fizică şi cea
metafizică sunt doar două aspecte diferite ale aceleiaşi
legături, căci nu din experienţă extragem cauzalitatea, ci
în experienţă punem cauzalitatea.
A.C. Ewing[xxxix]
consideră că a doua şi a treia analogie a experienţei stau
ambele sub semnul cauzalităţii şi al sensului comun de utilizare
a ei. Diferenţa dintre ele constă în faptul că în a doua
analogie cauzalitatea este luată ca relaţionare a stărilor
succesive ale aceleiaşi substanţe, pe când în a treia analogie
cauzalitatea este luată ca relaţionare a stărilor diferitelor
substanţe coexistente. Textul analogiei a doua conţine şase
dovezi, dar cinci dintre ele sunt asemănătoare, în principiu. Ewing
schematizează cele două tipuri de argumente:
Argumentul 1: a cincea dovadă:
P1: Timpul precedent determină
necesar timpul consecvent, din moment ce nu pot atinge consecventul decât prin
precedent
P2: Doar în fenomene putem
aprehenda empiric această conexiune a timpilor
Deci: Fenomenul precedent
determină fenomenul consecvent.
Acest argument, după cum consideră
Ewing, este vicios, deoarece „determină” este folosit cu sensuri diferite
în premisă şi concluzie. 1938 e determinat de 1937, dar evenimentele
din 1938 nu sunt determinate de evenimentele din 1937. Ewing se pare că
interpretează argumentul ca o dovadă a vechiului sofism: „Post
hoc, ergo propter hoc”. Desigur, aceasta nu este interpretarea
cauzalităţii, delimitarea pe care o face Ewing între cele şase
dovezi nu este o delimitare făcută de Kant, iar tratarea argumentului
de mai sus, independent de celelalte argumente duce, cum se vede, la
neclarităţi. De altfel, exemplul ales de Ewing: evenimentele din 1938
nu sunt determinate de evenimentele din 1937 este discutabil, căci cu
siguranţă există evenimente în 1938 care să fie determinate
de evenimente din 1937. Ceea ce se poate spune cu siguranţă este
că din ordinea obiectivă a timpului nu se poate deriva o legătură cauzală, iar Kant
nu susţine contrariul.
Argumentul 2 depinde de două
presupoziţii:
a)
Din deducţia transcendentală rezultă
că: unele judecăţi ce asertează succesiuni obiective
(fizice) sunt adevărate.
b)
Din întreaga Critică rezultă că aceste
judecăţi sunt doar judecăţi despre obiecte actuale sau
posibile.
Asumpţia
că aprehensiunea este totdeauna succesivă în sensul că ne
privează de distincţia coexistenţei obiective şi
succesiunii obiective numai prin referinţa la ordinea percepţiilor,
este din fericire contingentă pentru dovadă, din moment ce nu trebuie
decât să se arate că ce e obiectiv non – succesiv este uneori
perceput succesiv şi nu că totdeauna este aşa.
Ewing admite
că în concepţia kantiană nu se spune că înainte de a
recunoaşte o secvenţă ca obiectivă trebuie să
descoperim cauzele particulare ce o determină, ci având conştiinţa
evenimentelor ca obiectiv succesive, aceasta trebuie analizată ca
implicând conştiinţa unei necesităţi cauzale. Avem
conştiinţa cauzalităţii chiar dacă nu ştim care
este cauza. Legea particulară a cauzalităţii nu poate fi
cunoscută decât în experienţă, nu a priori.
Considerând că problema în general e cum putem distinge
judecăţi despre obiecte fizice
de simple imaginări, Ewing reformulează argumentul kantian:
P1: Trebuie
distinse propoziţii despre obiecte fizice de propoziţii exclusiv
asupra reprezentărilor actuale
P2:
Propoziţiile despre obiecte fizice trebuie analizate în termenii
reprezentărilor noastre
Deci: Nu le putem distinge
pe cele două decât prin introducerea legilor cauzale în analiza
propoziţiilor despre obiectele fizice.
Acest
argument este însă discutabil, deoarece concluzia nu poate fi
susţinută de premise în cazul în care gândesc două obiecte ca
simultane. Dar, mai departe, Ewing crede că această formă a
argumentului elimină următoarea obiecţie (care, desigur, nu este
eliminată în forma kantiană a argumentului): secvenţa fulger –
tunet este ireversibilă, dar nu e obiectivă. Această
obiecţie, întrucât cred că se rezolvă cu acelaşi argument,
o voi pune în legătură cu teoriile fizice actuale, în partea finală a lucrării.
Ewing
defineşte succesiunea uniformă: o aserţiune că anumite date
senzoriale vor apărea sub anumite condiţii, de exemplu oricând un alt
om cu vederea normală priveşte acolo unde privesc şi eu, într-o
lumină normală, este o aserţiune a secvenţei uniforme.
Există îndoieli, după acelaşi autor, dacă în concepţia
kantiană cauzalitatea este înţeleasă numai în acest sens sau i
se atribuie un sens mai larg. Ideea cred
că poate fi formulată astfel: se reduce cauzalitatea la
obiectivitatea judecăţii: în aceleaşi condiţii, aceeaşi
cauză produce acelaşi efect, sau, prin cauzalitate, se înţelege
mai mult de atât. După cum am arătat, eu consider această
judecată o consecinţă a principiului cauzalităţii
(împreună cu obiectivitatea realităţii). Diferenţele dintre
cele două sunt semnificative: principiul cauzalităţii
stabileşte necesitatea unei cauze pentru un eveniment dat, pe când
consecinţa sa e expresia obiectivităţii necesităţii
stabilite anterior. Din consecinţă nu se poate deriva principiul
cauzalităţii, acesta fiind un motiv suficient pentru a răspunde
că în concepţia kantiană cauzalitatea nu se rezumă la
această formă.
Ewing mai
afirmă că legătura cauzală este dovedită pentru lumea
fizică prin argumentul că e nevoie să se distingă ce este
obiectiv (fizic) de ce este subiectiv, dar, dacă ambele se supun
cauzalităţii, cum poate prezenţa cauzalităţii să
ajute la distincţia lor? Mai departe el afirmă că e nevoie de
cauzalitate pentru distincţia de mai sus, însă ea se aplică la
două sisteme cauzale diferite. Legile cauzalităţii diferă între
aceste două sisteme. Existenţa unor şoareci în cameră va fi
fizică dacă se datorează unor cauze admise şi de alţi
oameni; altfel sunt produşi de imaginaţie. Succesiunea obiectivă
implică legătura cauzală deoarece este ireversibilă pentru
toţi, dar lasă deschisă chestiunea dacă nu există
legături cauzale care să guverneze reprezentările pur
subiective. Cred că Ewing confundă ceea ce este obiectiv cu ceea ce
este real fizic. Cauzalitatea conferă obiectivitate, nu realitate
fizică, chiar dacă realitatea fizică presupune în unele aspecte
cauzalitatea. Apoi, a stabili obiectivitatea cauzalităţii pe baza
acordului cu toţi ceilalţi oameni (mai precis fiinţe
raţionale), este o himeră. Dacă se acceptă interpretarea
substanţei pe care am dat-o în capitolul precedent, atunci chiar în forma
ei exclusiv temporală, ea poate asigura obiectivitatea unor legături
cauzale pur subiective[xl]. Am
să dau două exemple care sper să clarifice chestiunea în
discuţie, chiar dacă
interpretarea lor nu se va regăsi în întregime printre ideile
menţionate explicit de Kant:
„Orice lucru
mecanic degajă căldură”
înseamnă că existenţa
determinată a căldurii, în momentul t2 succede necesar existenţei lucrului mecanic în momentul t1. Acest fapt rezultă prin reflecţie
asupra experienţei imediate. Mai
departe rezultă că în aceleaşi condiţii, aceeaşi
existenţă determinată în t2, va
succede necesar existenţei
determinate în t1.
Prin observarea mai multor experienţe imediate similare se stabileşte
o legătură între conţinutul
empiric al lui t1
şi conţinutul empiric al
lui t2 , deci prin
inducţie se va considera că aceasta va fi şi cazul altor
experienţe, rezultând astfel judecata „orice lucru mecanic degajă
căldură”. S-ar putea
argumenta, incorect[xli],
că pe baza unei singure experienţe se poate stabili cu necesitate
universalitatea legăturii conţinutului empiric, întrucât categoria
cauzalităţii oferă această obiectivitate. Astfel, ar deveni
doar o problemă de limbaj dacă un eveniment satisface sau nu judecata
exprimată, căci se poate argumenta că dacă nu satisface
această relaţie (exprimată în judecată), atunci
înseamnă că nu satisface definiţia termenilor între care se
stabileşte relaţia.
Al doilea
exemplu: „Dorinţa mea de a termina lucrarea m-a făcut să visez
că este gata” poate fi interpretat astfel: nu pot vorbi de o
existenţă determinată în t1
(corespunzătoare dorinţei) decât ca o existenţă ce
presupune reprezentarea spaţială. De aici rezultă că starea
mea (întrucât am conştiinţa empirică de sine ce include
reprezentarea spaţială, sunt doar un obiect ca şi celelalte) în t1 a cauzat starea mea în t2 (corespunzătoare visului).
Dar, dacă se presupune că într-o reprezentare pur subiectivă nu
am o reprezentare spaţială a mea, pentru a mă putea considera un
obiect, atunci nu am ceva exterior faţă de care să consider
ordinea reprezentării ca ireversibilă. Ordinea reprezentărilor e
raportată exclusiv la forma temporală a permanenţei, în care
momentele sunt necesar ireversibile, dar ce trebuie stabilit este dacă reprezentările
corespunzătoare lor sunt şi ele în ordine ireversibilă. În acest
caz, nu pot vorbi de o ordine ireversibilă obiectiv (care să implice
cauzalitatea) decât printr-un exerciţiu de reflecţie, adică
să găsesc ca imposibilă succesiunea inversă a
existenţelor corespunzătoare stărilor din momentele t1 şi t2. Dacă gândesc acest lucru, atunci trebuie
să admit cauzalitatea. În cazul prezenţei unei reprezentări
spaţiale ireversibilitatea, dacă e prezentă, atunci este
evidentă, deoarece spaţialitatea conferă obiectivitate, pe când
în lipsa reprezentării spaţiale stabilirea
ireversibilităţii nu mai are
evidenţă. Această nesiguranţă a stabilirii
ireversibilităţii nu se datorează cauzalităţii, care
dacă e recunoscută ca prezentă atunci implică necesitate,
ci procesului reflexiv prin care e stabilită prezenţa
cauzalităţii. deci, obiectivitatea dată de cauzalitate nu este
suficientă pentru a stabili cu evidenţă ireversibilitatea
succesiunii reprezentărilor, ci este nevoie şi de obiectivitatea
dată de condiţia spaţială a existenţei, altfel spus,
pentru a stabili indubitabil ireversibilitatea unei succesiuni de
reprezentări este nevoie atât de condiţionarea temporală a
permanenţei cât şi de cea spaţială.
Un alt
exeget, S. Kőrner[xlii],
spune că această a doua analogie nu garantează adevărul
nici unei judecăţi singulare obiective despre o succesiune a
evenimentelor ci doar obiectivitatea ei. Kőrner îi obiectează lui
Kant următorul fapt: ceea ce este succesiv pentru un observator nu este
necesar succesiv pentru un alt observator, cum se arată în teoria
fizică a relativităţii.
Şi această obiecţie o voi discuta în finalul lucrării.
Schopenhauer
aduce două obiecţii teoriei kantiene a cauzalităţii. El
spune că deducţia lui Kant dovedeşte prea mult, deoarece va
implica că toate succesiunile obiective sunt cauzale, şi că,
prin urmare, orice eveniment trebuie să fie cauza oricărui alt
eveniment perceput după el, de exemplu, noaptea şi ziua trebuie
să se cauzeze reciproc.
Răspunsul lui E. Caird la această obiecţie este următorul:
Kant arată nu că succesiunea obiectivă e totdeauna cauzală,
ci că determinarea unei succesiuni a percepţiilor ce se referă
la o succesiune a stărilor într-un obiect, implică principiul
cauzalităţii. „Ceea ce susţine Kant e că nu există
recogniţie a succesiunii unor stări ca ale unui obiect, care nu
implică o recogniţie a faptului că o asemenea succesiune e
determinată de o regulă care e independentă de orice
percepţie. Ziua urmează nopţii şi noapte urmează zilei
fără ca vreuna să fie cauza celeilalte; dar dacă luăm
în considerare ceea ce sunt schimbările în relaţiile Pământului
cu Soarele, putem găsi în poziţiile Pământului în fiecare moment
al timpului cauza tranziţiei înspre lumină sau întuneric, prin care
se trece”[xliii]
O altă
obiecţie a lui Schopenhauer nu este lipsită de importanţă
şi merită menţionată. El arată că ceea ce numim
întâmplare e doar o secvenţă de evenimente care nu stau în
legături cauzale. De exemplu: ies din casă şi o ţiglă
cade de pe acoperiş şi mă loveşte; într-un astfel de caz nu
există legătură cauzală între căderea ţiglei
şi ieşirea mea din casă, deşi succesiunea acestor două
evenimente este determinată obiectiv în aprehensiunea lor. Răspunsul
lui E. Caird este următorul: „Ştim că succesiunile devin
necesare, i.e. obiective, pentru
conştiinţa noastră, atunci când le considerăm ca
schimbări ale unei substanţe ce e determinată de o cauză.
Dar s-a arătat aici că există succesiuni în care membrii
singulari sunt schimbări ale unor substanţe diferite. Dacă
substanţa S îşi schimbă starea A în B dintr-o cauză X, iar
substanţa S’ îşi schimbă starea A’ în B’ dintr-o cauză X’,
şi dacă numesc prima schimbare V şi a doua V’ se naşte
întrebarea cum obiectivitatea succesiunii VV’ este legată de legea
cauzalităţii; secvenţele ca VV’ sunt foarte frecvente iar
conştiinţa obiectivităţii lor e certă. Se
datorează această conştiinţă aceleaşi reguli ce
s-a dovedit adecvată în celelalte cazuri?”[xliv]
„Desigur. Distincţia nu este calitativă, ci stă doar în mai
marea complicare a schimbării în chestiune. Secvenţa VV’ poate fi
obiectivă doar dacă o gândesc ca o conexiune necesară. Trebuie
să fie astfel determinată încât V nu poate decât să-i urmeze lui
V’ în ‚conştiinţa în
general’. Trebuie să existe un U, introducerea căruia să fie
cauza pentru care V’ îi urmează lui V. Pentru a fi convinşi de asta,
nu trebuie ca eu să-l cunosc pe U. Ştiu că în orice
situaţie U cauzează succesiunea VV’. Desigur, aceasta presupune ca
toate datele situaţiilor considerate A şi A’ să rămână
identice. Dar, dacă aceste date sunt foarte simple sau infinit de
complexe, dacă sunt în măsură să se combine în vederea
rezultatului dat în mod frecvent sau rareori, este indiferent pentru
obiectivitatea evenimentului; nu
percepţia lui U, ci presupoziţia sa, este ceea ce face schimbarea
necesară şi astfel obiectivă pentru noi.”
Deşi
consider că argumentarea lui Stadler este corectă, cred că
exemplul dat de Schopenhauer poate fi interpretat şi altfel. Ceea ce
afirmă Kant este că orice schimbare presupune relaţia cauză
efect, iar Schopenhauer spune că în unele cazuri, deşi există
schimbare, nu există o legătură cauzală, ci doar o
întâmplare. O analiză mai atentă a exemplului lui Schopenhauer
relevă faptul că sunt prezentate trei evenimente: căderea
ţiglei, ieşirea din casă şi lovitura. Căderea
ţiglei are o cauză, vântul, care la rândul lui are altă
cauză, şi aşa mai departe. Ieşirea din cază are
şi ea o cauză, care la rândul ei are altă cauză, şi
aşa mai departe. Aceste afirmaţii par a nu fi în dezacord cu ce spune
Schopenhauer, care elimină cauzalitatea doar pentru anumite
schimbări, nu pentru toate. Problema este deci, că nu se poate
identifica o cauză pentru al treilea eveniment, lovitura. Exemplul dat de
Schopenhauer reflectă o intersectare a două lanţuri cauzale ce
determină două efecte: spargerea ţiglei şi durerea de cap,
ambele în continuarea lanţurilor cauzale menţionate. Pentru
lanţul cauzal ce include ţigla, spargerea ei are ca şi
cauză vântul şi ca şi condiţie prezenţa omului, pe
când lanţul cauzal ce include omul are ca şi cauză a durerii de
cap ieşirea din casă şi ca şi condiţie căderea
ţiglei. Condiţia o definesc ca element al unui lanţ cauzal
adiacent celui vizat[xlv].
Însă oricare ar fi răspunsul
la astfel de probleme epistemologice sau de limbaj, nu va afecta concepţia
kantiană asupra cauzalităţii în forma ei din Critica raţiunii pure.
NOTE
[i] Immanuel Kant, Critica raţiunii
pure, Editura IRI, Bucureşti
1994, p. 205
[ii] Idem
[iii] Immanuel Kant, Critica raţiunii
pure, Editura IRI, Bucureşti
1994, p. 214
[iv] Ibidem, p. 205
[v] deşi despre un lucru se poate spune
că în acelaşi moment este şi p şi opusul lui p, sub raporturi diferite, nu
înseamnă că acel lucru este determinat în acelaşi moment de
două stări diferite, de exemplu: un măr poate fi galben pe o
jumătate şi roşu pe cealaltă jumătate, deci îi revine
două predicate opuse în acelaşi timp, fără a fi determinat
de două stări diferite în acelaşi moment.
[vi] Immanuel Kant, Critica raţiunii
pure, Editura IRI, Bucureşti
1994, p. 205
[vii] Idem
[viii] I. Kant, op. cit., p. 53
[ix] După argumentele lui K. Popper din Logica
cercetării, nu se poate vorbi nici de probabilitate, căci în
inducţia amplificatoare, cazurile ce au fost verificate sunt totdeauna în
număr foarte mic relativ la infinitatea cazurilor ce pot fi (posibilitate
logică) verificate, şi rămân neverificate din cauza
imposibilităţii (reale), deci probabilitatea este asimptotică
lui 0.
[x] I. Kant, op. cit., p. 209
[xi] Mi se pare ilicită introducerea unui
„empiric pur” de către Noica C., în
Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz şi
Kant, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995. Distincţia a priori – a posteriori este redusă la distincţia dintre
conţinut şi formă, a
priori fiind forma judecăţii, iar a posteriori conţinutul sau materia judecăţii.
Însă, ceea ce contrazice textul kantian („Astfel de cunoştinţe
universale, care au totodată caracterul necesităţii interne,
trebuie să fie, independent de experienţă, clare şi certe
prin ele însele; de aceea ele se numesc cunoştinţe a priori;
dimpotrivă, ceea ce este obţinut numai din experienţă nu
este cunoscut, cum se spune, decât a posteriori sau empiric” C.R.P. p.
50) este atât faptul că ceea ce este a
posteriori este considerat
independent de experienţă cât şi faptul că ambele ordini
sunt considerate pure. Kant numeşte pure judecăţile „în care nu
este amestecat absolut nimic empiric” (C.R.P. p. 51) iar empiric este tocmai
materialul brut al intuiţiilor sensibile, prezent în orice
experienţă. Astfel, ceea ce este a
posteriori, întrucât îşi are izvoarele în experienţă nu
poate fi decât empiric. Diferenţa dintre
a priori şi pur este diferenţa dintre substantiv şi
adjectiv, astfel că un element al experienţei în acelaşi timp
pur şi a posteriori este o
contradicţie.
[xii]I. Kant, op. cit. p. 206
[xiii] Ibidem, p. 207
[xiv] Ibidem, p. 206
[xv] Immanuel Kant, Critica raţiunii
pure, Editura IRI, Bucureşti
1994, p. 207
[xvi] Idem
[xvii] Immanuel Kant, Critica raţiunii
pure, Editura IRI, Bucureşti
1994, p. 208
[xviii] Immanuel Kant, Critica raţiunii
pure, Editura IRI, Bucureşti
1994, p. 208
[xix] Ibidem, p. 211
[xx] Immanuel Kant, Critica raţiunii
pure, Editura IRI, Bucureşti
1994, p. 212
[xxi] Ibidem, p. 213
[xxii] Idem; un alt paragraf vine să
întărească cele spuse: „Această cauză nu produce deci
schimbarea ei subit (dintr-o dată sau într-o clipă), ci într-un timp,
(...). Orice schimbare nu este posibilă decât printr-o acţiune
continuă a cauzalităţii, care întrucât e uniformă, se
numeşte moment. Schimbarea nu constă din aceste momente ci e
produsă de ele ca efect al lor.” I. Kant, op. cit., p. 216
[xxiii] ibidem, p. 214
[xxiv] Immanuel Kant, Critica raţiunii
pure, Editura IRI, Bucureşti 1994, p. 214
[xxv] Idem
[xxvi] Idem
[xxvii] I. Kant, op. cit., p. 53
[xxviii] Ibidem, p. 213
[xxix] Ibidem, p. 52
[xxx] Ibidem, p. 50
[xxxi] Ibidem, p. 217
[xxxii] „Tot astfel, dacă suprimaţi din
conceptul vostru empiric despre orice obiect corporal sau necorporal toate
însuşirile pe care vi le face cunoscute experienţa, totuşi nu-i
veţi putea lua pe aceea prin care îl gândiţi ca substanţă
sau ca inerent unei substanţe”, I. Kant, op. cit., p. 53
[xxxiii] Există şi un fragment în care
Kant foloseşte termenul pur alături
de a priori pentru a desemna
doar faptul că relaţia dintre subiect şi predicat nu este
izvorâtă din experienţă, deşi subiectul este un concept
empiric, „Se poate uşor arăta că există într-adevăr în
cunoaşterea omenească astfel de judecăţi necesare şi,
în cel mai strict înţeles, universale, prin urmare judecăţi pure
a priori. (...) dacă vrem un exemplu din cea mai comună
folosire a intelectului, atunci pentru aceasta poate servi judecata că
orice schimbare trebuie să
aibă o cauză;” Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Editura IRI, Bucureşti 1994, p. 53.
deşi la p. 51 scrie: „Astfel, de exemplu, judecata: orice schimbare
îşi are cauza ei, este o judecată a priori, dar nu pură,
fiindcă schimbarea este un concept care nu poate fi scos decât din
experienţă.”
[xxxiv] I. Kant, op. cit., p. 205
[xxxv] E. Caird,
The Critical Philosophy of Immanuel Kant, University Press,
[xxxvi] P. F Strawson, The Bounds of Sense, Methuen & Co. Ltd.
1966, reissued 1975
[xxxvii] „It is a very curious contortion indeed whereby a
conceptual necessity based on the fact of
a change is equated with the causal necessity of that very change.”, P.
F Strawson, op. cit. p. 138
[xxxviii] Immanuel Kant, Critica raţiunii
pure, Editura IRI, Bucureşti
1994, p. 187
[xxxix] A.C Ewing, A Short commentary on Kant’s Critique of Pure Reason, Methuen, London, 1938,
p. 157
[xl] Expresia „pur subiectiv” poate fi
interpretată greşit. Există două sensuri ce trebuie
distinse: se poate spune că o reprezentare este subiectivă întrucât
aparţine unui subiect cunoscător, fără să depindă
de preferinţele acestuia, adică având obiectivitate. Acest sens poate
fi mai bine exprimat prin termenul „subiectual”, pe când celălalt sens, de
expresie a preferinţelor particulare, specifice unui subiect poate fi
exprimat prin „subiectiv”. Tot aşa, ceea ce i se atribuie obiectului poate
fi numit obiectual, nu obiectiv, întrucât i se pot atribui proprietăţi
care nu sunt obiective, de exemplu frumuseţea, finalitatea, ...
[xli] Cauzalitatea nu oferă obiectivitatea
legăturii conţinutului empiric
[xlii]
[xliii] E. Caird, The
Critical Philosophy of Immanuel Kant, University Press,
[xliv] E. Caird, The Critical Philosophy of Immanuel
Kant, University Press,
[xlv] Nu este o definiţie riguroasă,
întrucât nu surprinde unele aspecte esenţiale ale condiţiei, dar surprinde suficiente aspecte relevante pentru
această discuţie.