Scriitorii evrei

şi

„corectitudinea politică”

din România

Ovidiu Morar

Se poate vorbi oare de „corectitudine politică” în ceea ce priveşte receptarea scriitorilor evrei din spaţiul mioritic? Cât de cunoscuţi sunt astăzi în România un Norman Manea, un Max Blecher, un Tristan Tzara, un Gherasim Luca? Are cumva această lipsă de receptare vreo legătură cu antisemitismul? Iată câteva întrebări incitante ce-şi aşteaptă încă, fiecare, răspunsul.

În România, ca mai peste tot în lume, de altminteri, istoria evreilor a fost, de la începuturi şi până azi, cu adevărat dramatică. Priviţi îndeobşte ca nişte străini indezirabili, dezavuaţi de stat şi de biserică, ei nu s-au bucurat până la finele celui de al doilea război mondial de prea multe drepturi (în general, nu li s-a permis să aibă pământ, să practice meşteşugurile, să aibă funcţii administrative şi militare, să participe la viaţa politică etc.) Oficial, nu li s-a recunoscut calitatea de cetăţeni români până în 1923, iar nu după multă vreme, guvernul Goga-Cuza din 1937-1938 va dispune revenirea la vechea stare de lucruri. Mai mult, acest guvern a mai adăugat şi alte măsuri discriminatorii, iniţiind o politică antisemită aberantă ce va atinge un climax în timpul dictaturii lui Ion Antonescu din perioada 1940-1944: urmărind „deparazitarea neamului românesc” de toţi evreii, mareşalul va dispune treptat, în ceea ce-i privea pe aceştia, revocarea din armată şi din funcţiile publice, interzicerea căsătoriilor mixte, interzicerea dreptului de a lucra în întreprinderi, de a practica avocatura, medicina, jurnalistica, excluderea din şcolile şi universităţile de stat, evacuarea din sate şi târguri în oraşele mai mari, exproprierea, munca forţată, toate culminând cu masacrele organizate de armata română în localităţi din Moldova, Basarabia şi Bucovina de Nord şi cu deportările în masă ale evreilor din teritoriile ocupate în lagărele din Transnistria. Aşa se face că populaţia evreiască de pe teritoriul României Mari, numeric a doua din Europa (cca. 800. 000 de oameni), se înjumătăţise la sfârşitul războiului. În timpul noii dictaturi comuniste după modelul stalinist, evident că majoritatea celor rămaşi au preferat să emigreze, astfel încât astăzi comunitatea evreiască din România abia dacă mai numără câteva mii de membri, majoritatea la vârsta senectuţii – se poate spune deci că îşi contemplă cu dezolare iminentul sfârşit.

Deşi intelectualii evrei s-au bucurat, totuşi, în general de un autentic respect din partea concetăţenilor lor, nu se poate spune că discriminările şi persecuţiile i-au ocolit. Notoriu e în primul rând cazul lingviştilor de faimă mondială Moses Gaster, Hariton Tiktin şi Lazăr Şăineanu, obligaţi să se expatrieze la finele secolului al XIX-lea întrucât li se refuzase cetăţenia română. Numele criticului Ion Trivale, foarte apreciat de G. Călinescu în vestita sa istorie a literaturii, a fost omis pe placa comemorativă a monumentului eroilor români din 1916[i], probabil întrucât era evreu (i. e. ne-român). Felix Aderca era în 1937 un scriitor şi un ziarist renumit şi, pe lângă aceasta, mai luptase şi pe front în primul război mondial. Iată însă că noul ministru al muncii, fiul binecunoscutului ideolog şi politician antisemit A. C. Cuza, dispune acum în mod arbitrar, pentru a-l forţa să demisioneze, mutarea lui cu serviciul din Bucureşti la Chişinău, iar apoi în alt capăt al ţării, la Lugoj (de notat că, dintre intelectualii români, cu excepţia lui Zaharia Stancu şi Perpessicius, nici unul nu protestează în faţa acestui abuz flagrant). După promulgarea, începând cu 1937, a legilor rasiale de inspiraţie nazistă, şi scriitorii evrei, aidoma celorlalţi coreligionari de-ai lor, au avut de îndurat privaţiunile şi umilinţele pe care guvernele ce s-au succedat până în 1944 le-au impus acestui segment al populaţiei (jurnalul lui Mihail Sebastian, publicat abia în urmă cu câţiva ani, este o tulburătoare dovadă în acest sens). Unii, ca Paul Celan sau Norman Manea, de pildă, au fost chiar deportaţi împreună cu întreaga lor familie în Transnistria, spaţiu al morţii de unde prea puţini s-au mai întors (Paul Celan şi-a pierdut acolo ambii părinţi). O consecinţă firească a acestei politici antisemite oficiale a fost expatrierea a numeroşi scriitori evrei atât înainte, cât şi după cel de al doilea război mondial, când, în condiţiile noului stat totalitar, antisemitismul a continuat să se manifeste pe căi subterane.

Într-un climat general antisemit[ii], firesc era ca şi receptarea scriitorilor evrei să fie afectată. Astfel, de pildă, includerea dramei Manasse a lui Ronetti-Roman în repertoriul teatral al Naţionalului bucureştean a provocat în repetate rânduri, începând din 1906, violente manifestaţii de stradă studenţeşti care au condus în cele din urmă, în 1913, la interzicerea spectacolului. Mihail Sebastian a devenit în 1933 obiectul unei campanii de presă incendiare (el va vorbi chiar de un adevărat „război provocat în cultura românească”) după publicarea romanului De două mii de ani…, care dezbătea tocmai problema evreiască din România. Felix Aderca dorea în 1937 „publicarea unor ediţii critice a operelor complete lăsate de scriitori, artişti, savanţi evrei-români, eliminaţi azi din toate manualele didactice, din toate istoriile culturii române, din toate editurile”.[iii] În aceeaşi perioadă, evreii promotori ai modernismului radical erau în permanenţă ţinta unor atacuri imunde în presa naţionalistă, după cum îi mărturisea Saşa Pană lui Tristan Tzara într-o scrisoare din 13 iulie 1937:

„Campania «contra literaturii noi şi pornografice», «contra iudaizării literaturii române» continuă cu furie înteţită în ziarele dreptei hitleriste: «Porunca vremii» (…), «Curentul» lui Pamfil Şeicaru cu foiletoane semnate de Ion Sân-Georgiu şi N. Roşu (Ultimul a publicat de curând un volum, Orientări în veac, în care huliganismul spumegă. Bineînţeles, în fruntea celor înjuraţi vulgar sunteţi dumneavoastră); «Universul» «marelui român» Stelian Popescu; Iorga a făcut să reapară vechiul său «Sămănător» care de astă dată se numeşte «Cuget clar». E mai mult un muget abracadabrant de prostii rimate şi cronici veninoase împotriva a tot ce e scriitor autentic, azi. Campania lui N. Iorga din «Cuget clar» şi, zilnică, în «Neamul românesc», are concursul guvernului şi al poliţiei. La concursul poliţiei a apelat şi din incinta academiei Al. Brătescu-Voineşti când a cerut arestarea «pornografilor» H. Bonciu, Geo Bogza şi Mihail Celarianu. Primii doi au fost chiar arestaţi.”[iv]

Chiar şi în noua Românie democratică de după decembrie 1989 a fost posibil ca publicarea de către Norman Manea a unui eseu despre simpatiile legionare ale lui Mircea Eliade în ziarul american „The New Republic” să işte o polemică exagerată, în care vechile parti-pris-uri antisemite au răbufnit din nou, cu reînnoită virulenţă. Să mai notăm că din mulţimea scriitorilor români de origine evreiască puţini au fost cu adevărat omologaţi de critica şi istoria literară, însă nici unul n-a devenit până acum canonic, deşi nume ca Max Blecher, Tristan Tzara, Benjamin Fondane / B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Gherasim Luca, Norman Manea ş. a. sunt mult mai cunoscute în afara graniţelor ţării decât multe altele.

În 1941, în plină dictatură fascistă, apărea Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui George Călinescu, veritabilă Biblie a criticii româneşti, care se poate spune că a fixat în linii mari canonul literar autohton. Climatul epocii a influenţat fundamental, se pare, concepţiile autorului, dat fiind că lucrarea se încheie cu un capitol despre „specificul naţional”, în care se pot recunoaşte imediat vechile prejudecăţi rasiste, devenite între timp locuri comune; printre altele, aflăm şi următorul portret-robot al scriitorului de origine iudaică: „Evreii, puţini printr-o proporţie firească, prezenţi şi la noi ca în toate literaturile, rămân un factor dinafara cercului rasial, făcând puntea de legătură între naţional şi universal. (…) În literatură ei sunt întotdeauna informaţi, colportori de lucrurile cele mai noi, anticlasicişti, modernişti, agitaţi de probleme. Ei compensează inerţia tradiţiei şi o fac să se revizuiască. Umanitarismul lor sincer modifică în sensul unei viziuni creştine de sus un spirit de conservare ce poate să degenereze în obtuzitate. Aceste însuşiri sunt legate de tipicele iritante cusururi: dezinteres total pentru creaţia ca scop, «trăirismul» exagerat, negarea criticii (de care noi, rasă constructivă, avem trebuinţă), umanitarismul împins până la negarea drepturilor şi notelor noastre naţionale. Prin această lipsă de tact, la noi ca şi oriunde, evreii atrag asupră-le, periodic, toate fulgerele.”[v] În ceea ce-i priveşte pe scriitorii evrei recenzaţi în paginile cărţii, e de remarcat că autorul, cu toate că le reproşează mereu tendenţionismul iudaic, cerându-le să rămână pe teritoriul estetic, le judecă opera tot după criterii ideologice – din perspectiva naţionalismului autohton – , deplasând fatalmente discuţia de pe tărâmul estetic pe cel politic. G. Călinescu pune semnul egal între personajul literar (o ficţiune) şi autorul său, reproşându-i acestuia din urmă ideile celui dintâi. Astfel, de pildă, analizând romanul Moartea unei republici roşii de Felix Aderca, pe care-l defineşte drept „o sumă de meditaţii antinaţionale puse în gura căprarului Aurel”, el îşi permite să corecteze „erorile de gândire” ale autorului: „Ca mai toţi scriitorii evrei, F. Aderca este obsedat de umanitarism, pacifism şi toate celelalte aspecte ale internaţionalismului. (…) Fanatismul antinaţional al evreilor (naţionalişti pentru ei înşişi) duce la manifestaţii de lipsă de tact, care sunt în fond nişte erori de gândire, faţă de care mintea cea mai liberă de prejudecăţi se simte iritată. (…) De fapt, mentalitatea aceasta bizară este numai a evreilor şi aici stă şi tragedia lor. Ei nu pricep că instinctul naţional e o coordonată fundamentală a sufletului nostru ca şi teritoriul. Ei susţin punctul de vedere al unui popor nomad, indiferent şi dispreţuitor de toate popoarele.”[vi] Dacă evreii manifestă dispreţ faţă de toate popoarele, firesc e ca românii să nu-i mai tolereze în mijlocul lor. Iată cum încheie ilustrul critic comentariul romanului Profeţi şi paiaţe de Emil Dorian: „Românilor li se recunoaşte doar calitatea de «popor ospitalier şi bun», ceea ce e în fond o slăbiciune, căci asemeni tuturor naţiilor civilizate, românii trebuie să manifeste un sănătos egoism, curmând definitiv orice imigraţie.”[vii] Despre romanele Moartea tinereţilor şi Nopţile domnişoarei Mili ale lui I. Peltz afirmă în altă parte că acestea „continuă să analizeze cu o monotonie şi cu o vulgaritate din ce în ce mai sporită starea de nesănătate fizică a rasei”.[viii] Romanul Subiect banal al lui Ury Benador e analizat după aceeaşi grilă rasială: „Eroul, muzicantul Ludwig Holdengraeber, e aci un evreu, deci un individ rasial neurastenic, bănuitor şi analitic, iar seducătorul un creştin pe care gelosul îl primeşte în casă cu acel sentimentalism ebraic în care intră în bună proporţie şi aspiraţia tipică la evrei de a fi acceptaţi în intimitatea nesemiţilor (explicabilă prin nevoia de a se simţi respectabili), precum intră şi un uşor instinct de promiscuitate şi nu puţină perversitate sexuală.”[ix] Rezultă aşadar că pentru G. Călinescu (la fel ca pentru oricare ideolog naţionalist din epocă) între evrei şi români (ei şi noi) există o diferenţă ireductibilă / prăpastie insurmontabilă, care ţine de rasă şi aşa se face că, deşi îi tolerează în Istoria sa, e natural să nu le acorde în fond niciodată un credit prea mare. Dacă ne raportăm însă la contextul politic în care a apărut cartea, suntem nevoiţi să concedem că autorul a dat totuşi dovadă de curaj şi onestitate incluzându-i în ea şi pe autorii evrei, fapt ce i-a atras, fără doar şi poate, nu puţine neplăceri. Să nu uităm că în scurt timp tuturor evreilor din România li se va interzice oficial să mai publice sau să-şi pună în scenă textele dramatice, iar operele lor deja editate vor fi retrase din librării şi trecute într-un nou index librorum prohibitorum. Iată ce scria Mihail Sebastian în jurnalul său la 5 noiembrie 1942:

„Un ordin al Ministerului Propagandei dispune scoaterea cărţilor de autori evrei din librării şi biblioteci. Am văzut azi la „Hachette” două imense tablouri tipărite cu litere mari: Scriitori evrei. Sunt, desigur, şi eu acolo, afişat ca un delincvent, ca un criminal: numele părinţilor, data şi anul naşterii, lista cărţilor. Lipseau doar semnalmentele. (…)”[x]

În perioada comunistă, problema evreiască a devenit un subiect tabu, astfel încât dacă în istoriografia oficială nu s-a pomenit nicicând de un Holocaust românesc, nici în istoriile literare nu s-a vorbit deloc despre evreitatea scriitorilor în cauză şi despre influenţa acesteia asupra receptării lor în epocă şi după aceea. Aşa se face că un reputat critic evreu ca Ov. S. Crohmălniceanu, de pildă, în lucrarea Literatura română între cele două războaie mondiale, analizând contextul politic al perioadei interbelice, nu suflă un cuvânt despre climatul antisemit din ce în ce mai sumbru spre finele deceniului al patrulea şi despre persecuţiile rasiale accentuate de la un an la altul, până la dezlănţuirea în timpul regimului Antonescu a unei adevărate „demenţe”, fără limite şi fără control, după cum nota Mihail Sebastian în jurnalul său (de altfel nu întâmplător, probabil, acest document şocant, la fel ca atâtea altele, a putut fi publicat abia după încheierea epocii comuniste). Însă dacă oficial se pretindea că discriminările fuseseră definitiv abolite, practic ele continuau să existe, fie datorită perpetuării în subteran a vechii atitudini xenofobe, fie datorită delicateţei acestui subiect, fără îndoială iritant pentru multă lume (s-a ajuns la o formă de discriminare mai subtilă, prin omisiune, prin ignorarea completă). E imposibil să nu remarci absenţa cu desăvârşire a scriitorilor evrei din manualele şcolare apărute în această perioadă şi locul cu totul nesemnificativ pe care li-l acordă istoriile literare. Din nefericire, nici până astăzi lucrurile nu par să se fi schimbat prea mult în această direcţie, astfel încât chestiunea revizuirii valorilor îşi află măcar la acest capitol deplina legitimitate.

NOTES