4AdrianVizitiu2005

Geneza limbajului,

obiectiv al disputei Chomsky-Piaget

Adrian Vizitiu

Celebra dispută Chomsky-Piaget este prefigurată prin apariţia a două lucrări:”Originile inteligenţei la copil” a lui Jean Piaget şi “Structuri sintactice” elaborată de Noam Chomsky, cărţi care apar cu 18 ani respectiv 45 de ani înaintea dezbaterii propriu-zise din octombrie 1975 de la Abbaye de Royaumont. Chomsky îşi începe activitatea ştiinţifică prin cercetări asupra limbajului folosind metode logico-formale şi matematice. Acesta consideră că cercetarea limbajului înseamnă găsirea unui ansamblu de reguli gramaticale cu ajutorul cărora să se poată descrie sintactic „toate propoziţiile admisibile, dar nu şi pentru cele non-admisibile în orice limită dată.”[i]

Fiecare persoană este înzestrată în mod natural cu o serie de structuri lingvistice extrem de elaborate, pe care nu trebuie să le înveţe pentru că sunt înnăscute. Prin urmare geneza limbajului, pentru Chomsky, este posibilă datorită existenţei acestor structuri lingvistice înnăscute care sunt deţinute de orice individ uman.

Pentru Piaget, discuţiile asupra limbajului sunt legate de capacitatea generală de a simboliza, capacitate care se deprinde în cursul activităţilor sociale pe care le desfăşoară persoana umană. De asemenea, mintea umană care intervine decisiv în ceea ce priveşte apariţia şi funcţionarea limbajului, acţionează constructiv, parcurgând etapă cu etapă în vederea utilizării şi deprinderii limbajului. În cazul prezentat de Chomsky mintea este dotată cu structuri lingvistice care fac posibilă înţelegerea regulilor gramaticale care apar în utilizarea limbajului, structuri care sunt însă activate de acţiunea pe care mediul social o are asupra noastră. Punctele comune ale celor două poziţii susţinute de N. Chomsky si de J. Piaget, rezulta din abordarea din perspectiva raţionalismului a problemei naturii si învăţarea limbajului.

Singura ştiinţă care poate duce la descoperirea structurilor mintale ce stau la baza comportării lingvistice este lingvistica. Pentru Chomky lingvistica este o „parte a psihologiei care îşi concentrează atenţia asupra unui domeniu specific si a unei facultăţi a minţii numit limbaj”[ii]. Cercetarea naturii şi structurii limbajului este important şi pentru înţelegerea surselor cunoaşterii umane în general. Însuşirea unui limbaj se face intr-o anumită „ambianţă lingvistică”, ceea ce înseamnă că deşi structurile generale ale limbajului sunt înnăscute, mediul social sau aşa-numita „ambianţă lingvistică” despre care vorbeşte Chomsky este o condiţie necesară dar nu şi suficientă, în ceea ce priveşte, activarea structurilor limbajului.

Competenţa lingvistică, apare tocmai datorita existentei acestor structurii înnăscute ale limbajului care interacţionează cu informaţia lingvistică provenită din mediu. Însuşirea limbajului este un comportament deosebit de complex care nu poate fi explicat prin metoda stimul-răspuns sau învăţarea prin întărire a unui comportament aşa cum fac behavioristii sau cum susţine intr-un mod indirect J. Piaget. Comparaţia privind însuşirea limbajului este edificatoare pentru teoria susţinută de un inneist precum Chomsky: Învăţarea limbajului este asemenea unui comportament de îngrijire a copiilor care deşi nu este desprins prin învăţare, aceasta tot se manifestă la fiinţa umană. În spatele acestui comportament se afla anumite tendinţe naturale sau instincte care se activează in condiţiile stimulilor proveniţi din mediu.

Mutatis mutandis învăţarea limbajului şi geneza acestuia, la nivelul individului are la bază anumite structuri lingvistice înnăscute care ar putea fi comparate cu instinctele prezente la fiinţa umană.

Studiile lui Chomsky privind geneza limbajului la copii, înseamnă de fapt identificarea unor structuri mintale care sunt date oricărei fiinţe umane a priori. La Jean Piaget formarea structurilor lingvistice se explică a posteriori: ele apar în urma interacţiunii cu mediul lingvistic din care individul face parte. Prin competenţa lingvistică a individului uman, Chomsky avea in vedere două aspecte:

a) capacitatea pasivă de a alege între enunţurile cu sens care apar în limbaj şi cele fără sens;

b) capacitatea activă, creatoare care ne permite construirea enunţurilor corecte, noi.

Structurile gramaticale cu care suntem dotaţi din naştere sunt universale în sensul că un copil poate să-şi însuşească limba maternă, dar si o altă limbă specifică mediului lingvistic din care ajunge să facă parte. Un copil din România care este transferat prin adopţie în S.U.A, la scurt timp după mutarea sa îşi va însuşi fără probleme engleza-americană. Structurile lingvistice ar putea fi explicate şi genetic, în sensul că aşa cum există anumite gene care ne dau culoarea ochilor sau o părului, sau susţin prezenţa unor boli, ar putea fi identificate şi anumite gene care să producă o anumita configuraţie neuronală care să corespundă structurilor lingvistice înnăscute.

Această ipoteză de lucru ar putea fi susţinută de cercetările genetice actuale sau ulterioare şi se află în strânsă legătură cu descoperirile făcute de Broca în legătură cu zona de pe scoarţa cerebrală corespunzătoare limbajului.

Competenţa lingvistică care are un grad de generalitate atât de mare, nu ar putea însă explica performanţa în utilizarea limbajului care apare la copii într-un timp atât de scurt adică „numărul enunţurilor spuse şi înţelese de un copil”.[iii]

Competenţa lingvistică, care are un rol atât de important în explicarea apariţiei şi evoluţiei limbajului este de fapt o gramatică sau o „teorie a unei limbi” ce stabileşte aspectele sintactice şi semantice ale unei limbi. Utilizatorul unui limbaj are pe lângă „competenţa lingvistică” şi o „intuiţie lingvistică”, intuiţie rezultată în urma acţiunii şi prezenţei simultane a unor axiome sau principii sintactice şi a unor enunţuri cu sens sau structural corecte. Gramatica universală adică totalitatea structurilor şi mecanismelor lingvistice universale prelucrează „stimulii” proveniţi din ambianţa lingvistică şi duc la formarea competenţei lingvistice.

Prin gramatica universală, Chomsky are în vedere şi o specificare parţială a programului genetic prezent la oricare fiinţă umană, care îi permite să recunoască anumite evenimente, stimuli, din ambianţa lingvistică, drept experienţe lingvistice. Apariţia competenţei lingvistice, este asemeni procesului de creştere a unei plante şi nu poate fi comparată cu procesul de umplere a unui recipient cu apă. Învăţarea limbajului în urma experienţei este o prejudecată şi această sintagmă trebuie înlocuită cu „creşterea” competenţei lingvistice.

NOTE