Alexandru Boboc

1. Poziţia solară a adevărului în structura orizontului ideatic al fiinţări umane produce o dedublare semnificativă, în însuşi comportamentul acesteia, între conştiinţa obiectului şi conştiinţa de sine, prin care ceea ce este „adevărat” vine numai împreună cu efortul de dobândire a lui. Căci în această situaţie este vorba de ceva mai mult decât de o chestiune de cunoaştere. Conştiinţa „are în genere în ea determinarea momentului cunoaşterii”; „în acelaşi timp, pentru conştiinţă, acest altul nu este doar pentru ea, ci şi în afara acestei relaţii, adică în sine: momentul adevărului. Deci, în ceea ce conştiinţa declară în interiorul ei ca fiind în sinele, adică adevărul, avem criteriul pe care ea însăşi îl stabileşte, pentru a măsura prin ea cunoaşterea sa.”[i]

Se vorbeşte aici despre cunoaştere şi adevăr. Dar aşa cum se preciza într-un alt context, se relevă „experienţa totală pe care omul o dobândeşte în lume”, „experienţa de adevăr” (Erfahrung von Wahrheit), de fapt adevărul (das Wahre) în pluralitatea acestei experienţe; de aceea procedeul hermeneutic îşi propune „să discearnă, oriunde s-ar întâlni, experienţa de adevăr….Căci în ştiinţele spiritului se întâlnesc modalităţi de experienţă altele decât cele ale experienţei ştiinţifice, anume: experienţa filosofiei, experienţa artei, experienţa istoriei înseşi.”[ii]

Demersul hermeneutic e menit să releve o particularitate a cunoaşterii la nivelul unor astfel de forme de „experienţe de adevăr”: „Ceea ce se transformă reţine atenţia mai mult decât ce rămâne”; perspectivele oferite de experienţa transformării istorice se află permanent în pericolul de a fi contorsionări vane, întrucât nesocotesc prezenţa ascunsă a ceea ce se perpetuează. Trăim, se pare, într-o continuă stare de surescitare a conştiinţei noastre istorice”. (Ibidem, p. XXIX-XXX).

De aici şi dificultatea sesizării momentului dobândirii adevărului. Căci „prezenţa ascunsă” a ceva nu-i accesibilă decât unei viziuni interpretative şi comprehensive asupra a ceea ce se fiinţează istoriceşte într-o situaţie dată, viziune menită să depăşească cercul aflării într-o situaţie într-un alt orizont, anume acela al conştiinţei istorice.

2. Dar aflarea într-o nouă situaţie implică, multiple dificultăţi, care barează calea situării în adevăr. Căci în locul conştiinţei istorice trece tot mai mult înclinaţia spre fragmentar şi marginal, departe de ceea ce în modernitatea culturii europene centra universul valorilor: „fundamentele raţionale”.

Ne aflăm azi, ca „lume postmodernă”, într-un orizont de aşteptare, în care iese în relief fenomenul invers celui numit cândva de Max Weber „devrăjirea lumii” (Entzauberung der Welt) anume: revrăjirea lumii, prezentă în forme diverse ale pierderii simţului valorilor (şi simţul istoric), dintre care amintim: degradarea limbajului discursului public, lipsa măsurii şi a nuanţei în apreciere, slabă preocupare pentru identitate şi autenticitate, pentru ideal şi permanenţe ale istoriei, situaţii lipsite de conştiinţă valorică în comportamentul individual şi colectiv.

Cumva în sensul a ceea ce Nietzsche descria cândva drept „o convingere pe care nu a avut-o nici o epocă, anume că noi nu avem adevărul” (Fr. Nietzesche, Die Unschuld des Werdens. Der Nachlab, I, Lepzig, 1931, p. 225) au apărut (şi persistă) fenomene de îngrijorare, frământări ce denotă căutare şi derută totodată. De unde „convingerea” unora că au fost traşi pe sfoară, că li s-a „confiscat” ceva şi, în reacţie culpabilizarea (uneori în bloc) a celorlalţi.

Dar fenomenul cel mai semnificativ este cel numit (cândva, în tradiţiile filosofiei valorilor) „trecerea pe lângă ceva”: …”Nenumăraţi oameni se întâlnesc cu alţi oameni. Puţini sunt cei care „văd” cu adevărat, în sens valoric…nu este chiar culmea absurdului, că fiecare ştie care-i dorinţa celuilalt şi totuşi trece mai departe, fără să vadă că un om rămâne singur cu durerea ascunsă a singurătăţii sale?”[iii]

Mai îngrijorător: „fiecare comunitate de interese îşi cunoaşte numai ţelurile proprii, trăieşte numai pentru ele…. Nimeni nu vrea să „privească” (valoric) marile conexiuni ale întregului…Este de mirare că într-o perioadă în care abundă adepţi şi conducători de partide se simte lipsa de cetăţeni şi oameni de stat”[iv]… Ca indivizi „trăim din senzaţie în senzaţie. Puterea de penetraţie se aplatizează, sentimentul valorii se doreşte în goana după senzaţional.”[v] Comentariile sunt de prisos! Parcă nu ar fi vorba doar de lumea anilor 30 ai secolului trecut! Nu ne regăsim decât cu greu unii, poate chiar deloc!

Este iminentă, de aceea, o nouă înscriere a comportamentului uman în sfera valorilor şi structurarea acestora într-o tablă de valori aptă să ofere temeiul situării într-o viaţă istorică autentică.

3. Redimensionarea orizontului vieţii, regenerarea morală rămân structural legate de situarea în adevăr şi în orizontul conştiinţei valorilor. Aşa cum spunea Hegel, „omul trebuie să cinstească pe sine şi să se considere demn de ceea ce este mai înalt. Despre măreţia şi puterea spiritului el nu va putea niciodată să aibă gânduri destul de mari.”[vi]

Desigur, criza în care ne aflăm (noi şi, în diferite modalităţi, alte societăţi din Europa de Sud-Est) produce, pe bună dreptate, nedumerire şi îngrijorare, fenomene de superficialitate şi marginalitate. Regăsirea a ceea ce-i autentic (omului şi lumii sociale)trebuie să fie, totuşi, posibilă! Dar aceasta în primul rând pe calea culturii, a promovării gustului pentru valori, ale trecutului („tradiţia”) şi ale prezentului!

Poate că Hegel avea dreptate atunci când îndemna spre exemplu vechilor greci, care „şi-au făcut din lumea lor o patrie proprie”, „şi-au făcut din tot ce au posedat şi au fost o istorie”; este ceea ce ne face să ne simţim la noi acasă, atunci când e vorba de greci.”[vii]

Evident, nu e vorba de a deveni greci! De la ei putem să învăţăm însă bucuria de a trăi şi încrederea în puterea spiritului. Să ne amintim îndemnului unui mare filosof, care a studiat cândva (anii 40 ai secolului 20) „criza existenţei umane europene”, precizând : „omenirea europeană” „are numai două căi de ieşire: sau în declinul Europei în înstrăinare faţă de propriul său sens raţional de viaţă, căderea în duşmănie faţă de spirit şi în barbarie, sau renaşterea Europei din spiritul filosofiei printr-un eroism al raţiunii.”[viii]

Acelaşi autor adaugă[ix]: „pericolul cel mai mare care ameninţă Europa, este oboseala. Să luptăm împotriva acestui pericol al pericolelor ca «buni europeni», animaţi de curajul pe care nici o luptă, chiar fără de sfârşit, nu-l sperie”. Poate că între timp s-au mai adăugat şi alte „pericole”, făcând astfel tot mai dificilă aflarea unei veritabile căi de ieşire!

Dacă este suficient atâta, nu avem de unde să ştim! Oricum, în ceea ce priveşte situaţia noastră actuală e bine să ne amintim şi de explicaţiile (şi îndemnurile) înaintaşilor noştri: „în străduinţa noastră teoretică hotărăşte nu atât de unde purcedem, ci unde merge; nu atât subiectul – mijloc, cât obiectul – scop. Puterea de creaţie a românismului îşi va revărsa binefacerile, nu prin tulburarea valorilor sau prin searbăda copiere a curentelor de aiurea ce întreţin confuzia, ci prin energică şi lucidă realizare a bunurilor de tot felul, prin luminare până în adâncuri a rătăcirilor care pot fi foarte vechi ca şi foarte noi.”[x]

4. De fapt, hotărâtoare devine tot mai mult, diversitatea orizontului istoric al fiecărei naţiuni şi culturi naţionale. Fără înţelegerea acestui orizont, „modernizarea”, globalizarea (ca temă a Europei de astăzi) riscă forme de organizare ce nu se vor închega (sau se vor închega cu greu!) în forme de viaţă care să aducă laolaltă universalitatea şi specificitatea în noile instituiri valorice specifice lumii europene.

Nu este de neglijat faptul că „imaginea pe care o proiectează teoriile şi modelele globaliste asupra lumii este cea a unei lumi ordonate ca un „cosmos ierarhic” (metaforă utilizată de Thomas Mann în romanul „Der Zauberberg”, 1924). Ceea ce nu spun, sau nu doresc să spună aceste discursuri este faptul că ordinea este în mod inerent asimetrică şi că tocmai de aceea ea este departe de a oferi o bază reală pentru omogenitate sau egalitate, în contextele în care oamenii îşi trăiesc vieţile lor… De aceea… ”sfârşitul istoriei” în globalizare, echivalează cu a gira sfârşitul teoretic al diversităţii, care este totuşi o trăsătură caracteristică ireductibilă a umanităţii.”[xi] (Şt. Costea, Globalizarea - sfârşit al diversităţii în evoluţia societăţii contemporane?, în vol.: 2001. Umanism şi educaţie, Editura Universităţii Suceava, 2002, p.24).

Calea veritabilă a realizării unui echilibru (între ”universal” şi specific, universal – uman şi naţional rămâne oricând adevărul, situarea în „adevăr”, care aduce laolaltă înaintaşii (trecutul), lumea „dezlănţuită” (prezentul) şi orizontul (viitorul), pe fondul conştiinţei inepuizabilităţii domeniului însă, al posibilităţilor de participare şi al limitelor oricărei contribuţii în progresul cunoaşterii umane. Este semnificativ că într-o discuţie despre „moştenirea spirituală a Europei, revine cu insistenţă ideea pluralităţii şi a diversităţii într-o unitate în care capătă relief configuraţii culturale specifice. Ceea ce se vrea (şi se caută) este astfel o nouă formă de unitate, ceea ce s-a numit „Europa multiplă”: „A vieţii împreună cu celălalt, cu altul – iată ceea ce valorează ca măsură, în mare şi în mic, a menirii omului. Aşa cum învăţăm să trăim împreună cu celălalt …tot aşa trebuie să fie şi pentru formele de asociere umană, pentru popoare şi state. Aici pare să se afirme o preferinţă a Europei, anume: oamenii să poată să înveţe să vieţuiască îmreună cu alţii, chiar dacă «alţii sunt altfel».”[xii]

Înţelepciunea celor vechi vine aici ca sfat şi ca îndemn: „Foarte mult a contribuit la descoperirea adevărului cel care a sperat că acesta poate fi aflat…Aşadar, înaintaşii trebuie ascultaţi cu indulgenţă. Nici un lucru nu este desăvârşit de la început”, căci e vorba de un domeniu „de care oricât de mult te vei fi ocupat, se va găsi totuşi ceva de făcut pentru orice generaţie.”[xiii]

În orice lume aflată în căutarea unui nou sens al vieţii este loc şi pentru cei care sunt şi pentru ce care vor veni de acum înainte! Poate că „pericolul” cel mare (de care vorbea Husserl) nu este oboseala, ci blocajul comunicării, al dialogului ca deschidere spre noi orizonturi de realizare şi resemnificare a valorilor umane. Poate că „cea mai bună dintre lumile posibile” (Leibniz) ar fi aceea în care cei ce vorbesc (şi convorbesc) să-şi realizeze şi comunicare şi înţelegere! Potius sero quam numquam.[xiv]

5. „Universalismul” capătă astfel o semnificaţie determinată într-o configuraţie a pluralismelor, a conţinuturilor culturale care s-au afirmat istoriceşte. E vorba de ceea ce uneşte într-o „umanitate” (humanitas) fiinţând în forme diverse, istorice ele însele, dar marcate de ceea ce clipa vieţuirii lor în orizontul veşniciei. Căci, urmându-l pe Hegel:[xv] „clipa ” este o determinare a timpului prin „acum” şi are „o imensă îndreptăţire”, întrucât cu adevărat „este” numai prezentul, spre deosebire de ceea ce a trecut şi de ceea ce a trecut şi de ceea ce nu este încă. De aceea, omul trebuie să înveţe a preţui „starea actuală” fiecare clipă fiind de o valoare infinit, reprezentând „o întreagă eternitate”.[xvi] Pentru „noua identitate” a Europei moştenirea venită prin „humanitas” îndeplineşte o funcţie de resemnificare în orizontul cunoaşteri şi al acţiunii. S-a vorbit, pe bună dreptate, de „dreptul la diferenţă”.[xvii] Marginalizarea diversităţii ar ignora faptul că aceasta este o trăsătură ireductibilă a umanităţii. Aici şi rosturile filosofiei, pentru a regândi starea de fapt survenită istoriceşte în noua aşezare a raporturilor dintre universal şi specific, în formele multiple ale diversităţii păstrând „humanitas”, omenescul din om: „Şi tot natura – scria Cicero - prin puterea raţiunii, îi uneşte pe oameni într-o comunitate de limbă şi viaţă…şi nu este un neînsemnat privilegiu natural al raţiunii umane faptul că această fiinţă simte ce este ordinea, ce este cuviinţa: în fapt şi vorbe, ce este măsură în ele.”[xviii]

„Promovarea umanităţii” preconizată de Herder (Briefe Zur beförderung de Humanität, 1793-1797) poartă şi aici un mesaj semnificativ: „Suntem cu toţii oameni şi, ca urmare, purtăm umanitatea în noi sau aparţinem umanităţii, Umanitatea este caracterul genului nostru; el nu este însă înnăscut decât numai ca predispoziţie, şi de fapt trebuie educat….educaţia pentru umanitate este o operă ce trebuie continuată fără încetare.”

NOTE