INFERENTIALISMUL LUI BRANDOM
Serban Leoca
Inferentialismul
este filosofia unui singur filosof (deocamdata): profesor Robert B. Brandom de
la Universitatea din Pittsburg. Titlurile sale de referinta sunt Making It Explicit (1994) si Articulating Reasons: An Introduction to
Inferentialism (2000).
PRECIZARI TERMINOLOGICE SI
IERARHII TEORETICE
Continut propozitional
Continutul propozitional
al unei propozitii este multimea inferentelor bune in care propozitia este
potential concluzie sau premisa.[i]
Referirea la continuturile propozitionale
asfel intelese se poate face din perspectiva teoretica (semantica) sau din
perspectiva practica (pragmatica). Semantica studiaza continuturile propozitionale
ca atare. Pragmatica studiaza angajamentele (commitments) si indreptatirile
(entitlements) pe care le profeseaza actorii jocului de a da si a cere
argumente in comunicare.
Pragmatica si semantica. Prioritatea pragmaticii
Semantica este
teoria semnificatiei expresiilor din limbaj. Pragmatica lingvistica este
descrierea utilizarii limbajului de catre vorbitori. Brandom considera
pragmatica drept o stiinta descriptiva, ale carei elaborari sunt descrieri ale
starilor de fapt. Semantica este, dimpotriva, o teorie elaborata ca explicatie
a faptelor descrise de pragmatica. Ea vine dupa pragmatica si este amendata de
pragmatica.
Brandom rezuma
aforistic: “prioritatea pragmaticii (fata de semantica)” consta in aceea ca
“semantica trebuie sa raspunda pragmaticii”.[ii]
“Chestiunea esentiala
e ca semantica filosofica incorporeaza obligatia de a face notiunile semantice
la care recurge inteligibile in termenii semnificatiei lor pragmatice.”[iii]
Inferenta
Faptul ca o
propozitie (concluzia) urmeaza logic din una sau mai multe propozitii
(premisele) poate fi descris in termeni de sintaxa sau in termeni de semantica.
Din punct de vedere sintactic, concluzia urmeaza din premise daca, prin reguli
de transformare adecvate, din expresiile premiselor si din cele ale axiomelor si
teoremelor se poate obtine expresia concluziei. In acest caz, derivarea
concluziei poarta numele de deductie, derivare, demonstratie.
Din punct de
vedere semantic, concluzia urmeaza din premise daca este imposibil ca, in acelasi
timp si sub acelasi raport, premisele sa fie adevarate, iar concluzia falsa.
Termenii semantici sunt: consecinta logica, implicatie.
Toti acestia sunt
termeni tehnici apartinand logicii. Exista un singur termen cu incarcatura
extralogica, epistemologica sau de alt fel. Acesta este “inferenta” in cele mai
multe dintre utilizarile sale (exceptie notabila: expresia “reguli de inferenta”,
care se refera la reguli sintactice de derivare). Implicatia este, iar inferenta
nu, o relatie intre propozitii; inferenta presupune un subiect[iv].
“Inferenta” este termenul pe care
Brandom il utilizeaza ca marca a demersului sau filosofic – “inferentialism”.
Propozitia
Pentru ca pragmatica este anterioara
semanticii, intelegerea propozitiei trebuie sa fie fundamentala in inferentialism.
Expresiile suprapropozitionale sunt compuse din propozitii, iar expresiile
subpropozitionale nu au sens si utilizare decat in propozitii. Propozitia este
unitatea minimala de limbaj care are “forta pragmatica”, adica este unitatea
minimala cu sens de sine statator in comunicare.
“Propozitiile sunt expresii a caror
exprimare neinclusa in alte expresii produce un act de vorbire.”[v]
“Inferentialismul […] este esentialmente o doctrina propozitionala.”[vi]
Compozitionalitatea, adica
explicarea intelesului unei expresii compuse prin considerarea intelesurilor
expresiilor componente, trebuie sa dea seama de functionarea limbajului la
nivel suprapropozitional.
Analiza intelesului expresiilor
subpropozitionale in termenii intelesului propozitiilor pe care le compun deja si,
din nou, compozitionalitatea in explicarea sensului propozitiilor noi compuse
din ele trebuie sa dea seama de functionarea limbajului la nivel subpropozitional.
“Inteles”, in
termenii inferentialismului, se spune “continut”. Intelesul unei propozitii
este continutul ei propozitional. Iar acesta este determinat de posibilele
inferente in care propozitia poate sa intervina in calitate de premisa sau de
concluzie.
Conceptele
Brandom nu defineste
conceptul de “concept”. Sa retinem doar ca intensiunea conceptului e numita
“continut conceptual” si semantica inferentialismului incearca sa dea seama de
continutul conceptual in termenii continutului propozitional.
Inferentialism si reprezentationalism
Continutul conceptual este explicat in
mod curent prin reprezentare. Lumea, ne asigura Brandom, este alcatuita din
obiecte, proprietatile lor si relatiile dintre ele. Conceptele stau intr-o relatie
de reprezentare cu componentele lumii, obiecte, proprietati si relatii: relatia
de la reprezentant (cel ce reprezinta, conceptul) la reprezentat (obiectul sau
relatia). Brandom pune in opozitie inferentialismul sau cu ceea ce el numeste
“reprezentationalism” si care elaboreaza o semantica bazata pe reprezentare:
conceptele reprezinta obiecte, continuturile propozitionale sunt compuse din
concepte, care la randul lor compun inferentele. Inferenta este astfel explicata
in termeni de reprezentare.
Brandom accepta in
mod explicit provocarea reprezentationalista: inferentionalismul trebuie sa
explice reprezentarea in termenii inferentei, relatia dintre cel ce reprezinta si
cel reprezentat in termenii inferentelor in care poate sa apara reprezentantul.
Ordinea prezentarii
Exista doua
prioritati teoretice: a pragmaticii fata de semantica si, in interiorul
semanticii, a propozitiei fata de expresiile suprapropozitionale si subpropozitionale.
Pentru ca relatia
propozitiei cu expresiile suprapropozitionale este neproblematica, ramane sa
fie luata in considerare doar cea dea doua relatie.
In felul acesta,
ordinea elaborarii teoretice a lui Brandom este urmatoarea: se construieste o
semantica bazata pe continutul propozitional inferential definindu-se, cu
ajutorul acestuia, continutul conceptual. Se rezolva, uneori spectaculos,
problemele legate de conceptele cele mai putin abstracte (descriptive), de
termenii singulari si predicate.
Se face apoi apel
la pragmatica si se elaboreaza o explicatie sociala a conceptului de
reprezentare.
Vom acorda un spatiu
mai larg problemelor de semantica. Filosofia normativ-sociala a reprezentarii
va fi doar schitata pentru a intregi acea imagine pe care inferentialismul insusi
si-o doreste.
O semantica a continutului propozitional
Inferenta materiala si inferenta logica
Inferenta de la
premisa “Afara ploua” la concluzia “Strazile vor fi ude” nu este o entimema.[vii] Acesta este unul din sloganurile
inferentialismului. Sa vedem ce inseamna.
Din punctul de
vedere al logicii formale avem de a face cu o entimema intrucat nu sunt
explicitate toate premisele, iar conceptele care intervin intr-o inferenta
formala sunt indiferente corectitudinii inferentei atat timp cat ocupa corect
locurile tiparului formal. Dar logica pe care o are in vedere inferentialismul
este asa numita “logica materiala”; iar inferentele luate in considerare sunt
“inferente materiale”: conceptele care intervin in inferenta participa la
inferenta prin continutul lor, care se defineste tocmai prin multimea acestui
gen de inferente.
Din punctul de
vedere al pragmaticii, exprimarea, in comunicare, a unei propozitii presupune
doua feluri de atitudini: angajamentele (commitments) pe care vorbitorul si le
ia si indreptatirile (entitlements) care il licentiaza sa se exprime. Pe
exemplul nostru, daca cineva afirma ca “afara ploua” acel cineva se angajeaza
prin aceasta la afirmatia ca “strazile vor fi ude” - auditoriul caruia i se
spune ca ploua va considera ca, daca vorbitorul e rational, el va subscrie, va
fi de acord (endorse) ca strazile vor fi ude. Pe de alta parte, daca s-a
afirmat anterior ca ploua, vorbitorul este indreptatit sa afirme ca strazile
vor fi ude. In logica, angajamentele se traduc prin consecinte (logice), iar indreptatirile
prin premise (logice). O propozitie este indreptatita de premisele care o
implica si angajeaza oricare din consecintele ei. Intr-un alt limbaj, se vorbeste
de circumstantele si consecintele aplicarii unei expresii. Semantica va prelua
conceptele logice de consecinta si premisa, facand abstractie de conceptele
pragmatice corespunzatoare de angajament si indreptatire, pe care ele se
fundamenteaza.
Vorbitorul, papagalul, termostatul si rugina
sau articularea inferentiala a rapoartelor neinferentiale
Brandom considera
ca accesul la inferenta si utilizarea ei este ceea ce deosebeste reactia rationala
de simple raspunsuri la stimuli. Papagalul poate fi dresat sa spuna “rosu” la
vederea unui obiect rosu, dar nu se va simti angajat la afirmatia ca obiectul
nu e verde. Termostatul poate sa porneasca un dispozitiv de incalzire atunci cand
temperatura scade sub un anumit prag, iar fierul semnaleaza umiditatea
ruginind. Dar nici unul dintre ei nu are acces la continutul propozitional inferential.
Chiar daca “spun” ceva, o spun in mod iresponsabil, nu “stiu” ce spun.
In fata acelorasi stimuli,
vorbitorul exprima continuturi propozitionale, multimi potentiale de premise si
consecinte, expresie, la randul lor, a angajamentelor sale. El este responsabil
si rational. Chiar daca este un raport neinferential, concret la maximum (de
exemplu: “acest lucru e rosu”), discursul sau este articulat inferential.
Rationalism expresiv. Metoda socratica
Inferentialismul se considera pe
sine o filosofie rationalista. Inferenta este caracteristica sa, iar inferenta
este rationala prin excelenta. Iar o filosofie centrata in rational e rationalista.
Sa luam in considerare una din
caracteristicile definitorii ale continutului propozitional, aceea care se
refera la inferentele potentiale in
care o propozitie participa sau e angrenata. De cele mai multe ori inferentele
acestea nu sunt explicite, dar ele pot
fi explicitate. Din punctul de vedere al pragmaticii, vorbitorul exprima o
propozitie auditoriului sau. Fiind rationali, vorbitorul si auditoriul intra intr-un
joc al cererii si ofertei de argumente. Daca apare o tensiune intre presupusele
angajamente si indreptatiri pe care le atribuie cele doua parti propozitiei in
cauza, premisele si consecintele ei pot fi explicitate si jocul explicitarii
poate continua pana la diagnosticarea suficient de exacta a diferentelor.
Brandom da numele de “metoda
socratica” acestei explicitari in principiu sistematica. Prin metoda socratica
sunt aduse la lumina, facute explicite, premise, consecinte si inferente potentiale.
Explicitarea se face prin afirmarea lor in limbaj, dandu-le expresie.
In conceptia autorului sau, inferentialismul
este un rationalism expresiv.
Holism propozitional
Continutul propozitional
este multimea premiselor si consecintelor unei propozitii. Prin insasi aceasta
exprimare se intrevede o presupozitie tinand de natura lucrurilor: propozitia
nu poate fi singura, multimea consecintelor si multimea premiselor nu pot
consta din doar propozitia in cauza. In jocul rational al cererii si ofertei de
argumente, propozitia sta impreuna cu nedeterminat de multe alte propozitii.
Brandom numeste acest mod de a concepe interconexiunea propozitiilor “holism”.
(Vom reveni deindata.)
Concept. Continut conceptual si rol inferential
Nu e clar intotdeauna la ce se refera
Brandom cand foloseste termenul “concept”. Putem considera uneori ca e vorba de
clasica intensiune, extensiune si eventual de nume. Dar in unele din contextele
in care apare, “concept” pare a insemna propozitie sau fraza, iar in altele,
expresie.
Intotdeauna, insa,
conceptul e insotit de continutul conceptual. Daca e vorba de propozitie, continutul
conceptual este continutul propozitional, multimea inferentelor in care propozitia
e potential premisa sau concluzie. Daca e vorba de un concept care poate intra in
alcatuirea unor propozitii, conceptul este o entitate subpropozitionala si continutul
conceptual va fi caracterizat nu direct prin inferente, ci prin rolul pe care
conceptul poate sa il joace in inferentele in care propozitiile in care e
componenta intra: rolul inferential al conceptului.
Atunci cand prin
“concept” se intelege o expresie, ea va avea continutul conceptual caracterizat
prin continutul propozitional al expresiei propozitionale sau prin rolul inferential
al expresiei subpropozitionale, dupa caz.
Holism conceptual
Conceptul e pur si simplu
ininteligibil in afara continutului sau conceptual. Iar acesta inseamna inferente
si inferentele inseamna legaturi cu alte concepte. Un concept genuin, cu continut
conceptual, nu poate fi niciodata de sine statator. El vine impreuna cu alte
concepte, cu toate celelalte concepte. Ceea ce am numit “holism propozitional”
are drept consecinta “holismul conceptual”.
“[…] Semantica inferentialista este in
mod hotarat holista. Intr-o descriere inferentialista a continutului
conceptual, nu putem avea nici un concept fara sa avem multe concepte. Caci continutul fiecarui concept este
articulat prin relatiile sale inferentiale cu alte concepte. […] Holismul conceptual este […] o
consecinta directa a conceptiei inferentiale despre concept.”[viii]
Extensii de limbaj conservative si non-conservative
Un limbaj dat are o seama de
concepte. El poate fi imbogatit prin introducerea de noi concepte. Aceste noi
concepte introduc noi inferente care pot sa altereze continuturile conceptuale
deja existente prin modificarea vechilor inferente. Daca nu se modifica vechile
inferente, extinderea se numeste conservativa. Daca vechile inferente se
modifica, extinderea se numeste non-conservativa.
Extinderile
non-conservative nu sunt prohibite, dar data fiind vastitatea limbajului se
poate intampla ca prin extindere non-conservativa sa apara incompatibilitati
sau sa apara angajamente si indreptatiri nedorite: acest din urma caz este
exemplificat cu aparitia in limba a unor termeni peiorativi si este citat Oscar
Wilde care, acuzat fiind de blasfemie, a afirmat “Domnule, cuvantul acesta nu
face parte din vocabularul meu”, refuzand un concept care ar obliga la
angajamente pe care el le refuza.[ix]
Reflectia socratica si rationalismul elucidativ
Modul in care
poate fi tratata suspiciunea de incompatibilitate in cazul unei extinderi de
limbaj este prin aducerea la lumina, prin explicitare, a presupuselor
incompatibilitati. Ele vor fi aruncate in felul acesta in jocul cererii si
ofertei de argumente si se poate transa pentru mentinerea sau eliminarea noilor
concepte, sau, cel putin, se poate explicita motivul disputei.
Continutul conceptual exista si este
pus in lucrare in momentul exprimarii in limbaj. A spune este a face ceva cu
concepte si, deci, cu continuturi conceptuale implicite. Prin metoda socratica,
aceste implicite continuturi conceptuale pot fi explicitate in discurs,
exprimate, spuse. (Se poate spune ceva ce altminteri doar se face, spune Brandom.)
Explicitarea continuturilor
conceptuale implicite se numeste “elucidare”. Prin accentul pus pe
caracterizarea conceptelor prin continuturi inferentiale si prin importanta
acordata explicitarii continuturilor, inferentialismul se considera pe sine un
rationalism elucidativ.
Propozitii, concepte si continuturi inferentiale
Sa reluam. Am vorbit pana acum de
propozitii si concepte. Ele au continuturi inferentiale: propozitiile, continut
propozitional, iar conceptele, continut inferential caracterizat de rolul lor
inferential.
De acum vom vorbi
despre expresiile lor in limbaj, dandu-le o caracterizare sintactica si
semantica cu ajutorul conceptului fundamental de substitutie.
SEMANTICA EXPRESIILOR SUBPROPOZITIONALE
Substitutia
Un dispozitiv teoretic de majora
importanta in semantica inferentialista este substitutia.
“Continutul conceptual exprimat de o
propozitie depinde de locul ei intr-o retea de inferente care o leaga de alte
propozitii; continutul conceptual exprimat de un termen singular depinde de
locul lui intr-o retea de substitutii care il leaga de alti termeni.”[x]
Daca ceea ce e dat e doar discursul si
folosirea corecta a expresiilor in comunicare (prioritatea pragmaticii), atunci
sa vedem ce se intampla prin inlocuirea unei expresii cu alta, cum si daca, in
ce circumstante lingvistice, se modifica sau se conserva corectitudinea si forta
pragmatica a vechii expresii in cea noua.
Proprietatea caracterizanta este
invarianta la substitutie.
Expresii subpropozitionale
Propozitiile au
forta pragmatica. Din punct de vedere pragmatic, exprimate, ele produc acte de
vorbire (sunt expresiile minimale cu aceasta proprietate). Semantica le asociaza
continuturi ca explicatie a fortei lor pragmatice. Pentru semantica inferentialista
continutul este multimea inferentelor in care propozitia e premisa sau
concluzie potentiala.
Expresiile subpropozitionale nu au,
de sine statatoare, nici forta pragmatica si nici continut. Ele nu produc acte
de vorbire si nu pot intra ca atare in inferente. Lor li se poate atribui continut
doar in mod derivat, in masura in care prezenta lor in propozitii contribuie la
cotinutul propozitiilor.
Compozitionalitate si proiectie
Una din trasaturile
esentiale ale limbajului este ca poate produce (si ca utilizatorii lui pot intelege)
un numar indefinit de propozitii noi – noi in istoria limbajului (si aceasta e
regula: e extrem de improbabil ca vreuna din propozitiile acestui referat au
mai fost exprimate vreodata). Vorbitorului unei limbi i se ofera folosirea
corecta a unui numar redus de propozitii care il conduce la stapanirea
responsiva si productiva a corectitudinii practicii care guverneaza un numar
indefinit de mare de propozitii.
Ceea ce se intampla
aici este o proiectare a intrebuintarii corecte de la putine propozitii actual
exprimate la indefinit de multe propozitii potential exprimabile.
Ce se proiecteaza
este folosirea corecta a componentelor subpropozitionale: folosirea corecta a
componentelor subpropozitionale in care poate fi analizate si descompuse
propozitiile actual exprimate determina folosirea corecta a combinatiilor
ulterioare in propozitii noi.
“Comunitatea
lingvistica determina folosirea corecta a unor propozitii, prin aceasta a
cuvintelor implicate (involved), si astfel a tuturor celorlalte propozitii care
pot fi exprimate folosind acele cuvinte.”[xi]
De ce exista
expresii propozitionale? Pentru ca altfel nu ar exista acte de vorbire si deci
nu ar exista practica lingvistica. Expresiile propozitionale au rol pragmatic
fundamental.
De ce exista
expresii subpropozitionale? Pentru ca proiectia sa poata avea loc. Expresiile
subpropozitionale au rol pragmatic derivat.
Compozitie si decompozitie
Schema explicativa
a folosirii corecte a expresiilor subpropozitionale e in doua etape, corespunzand
(1) rolului decompozitional al expresiilor subpropozitionale si (2) rolului
compozitional al expresiilor subpropozitionale:
1.
Stadiul
decompozitional: propozitiile sunt analizate in componente subpropozitionale
prin considerarea propozitiilor ca variante substitutionale (ca fiind aplicatii
ale aceleiasi functii, in limbaj fregean).
2.
Stadiul
(re)compozitional: propozitii noi (cu interpretarea lor) sunt generate ca
aplicatii ale unor functii familiare unor expresii substituibile familiare.
Caracterizari substitutionale
Doua propozitii au
acelasi potential pragmatic daca in
orice context exprimarea lor produce un act de vorbire cu aceeasi semnificatie
pragmatica (aceeasi forta pragmatica) - substitutia propozitiilor conserva
semnificatia pragmatica.
Doua expresii
subpropozitionale apartin aceleiasi
categorii sintactice (gramaticale) daca o propozitie care contine una din
expresiile propozitionale nu poate fi transformata intr-o expresie ce nu e
propozitie prin substituirea celeilalte in locul ei (substitutia conserva buna
formare).
Doua expresii
subpropozitionale din aceeasi categorie sintactica au acelasi continut semantic daca prin substitutia uneia in locul
celeilalte intr-o propozitie, potentialul pragmatic al propozitiei ramane
neschimbat (substitutia conserva potentialul pragmatic).
Roluri substitutionale
Atunci cand substitutia are loc prin
inlocuirea unei expresii componente cu o noua expresie componenta in interiorul
unei expresii compuse, pot fi puse in evidenta trei feluri de ceea ce Brandom
numeste roluri substitutionale ale expresiilor:
1.
substitutia pentru – rolul compozitional al expresiei componente (un nou
component sta pentru vechiul component intr-un compus;
2.
substitutia in – rolul compozitional al expresiei compuse (expresia in
care un component a fost inlocuit cu un nou component). Expresia initiala si
expresia rezultata in urma substitutiei in sunt fiecare o varianta substitutionala a celeilalte;
3.
cadrul substitutional (restul) – ceea ce au comun expresia initiala si varianta
ei substitutionala.
Expresia substituita in este alcatuita din
expresia substituita pentru si din cadrul substitutional.
Exemplu: substitutia
prin care din expresia “p®r” obtinem expresia “q®r”.
1.
substitutia pentru: expresia componenta “q” a fost substituita pentru expresia componenta “p”.
2.
substitutia in: a avut loc o substitutie
in expresia compusa “p®r” si a rezultat varianta substitutionala “q®r”
3.
cadrul substitutional: poate fi notat “a®r”, unde a marcheaza locul componentelor substituite pentru.
Rol de baza, rol derivat
Relatia “este o
varianta substitutionala a” are loc intre doua expresii in care a avut loc o substitutie in si in care componentele
au fost substituite pentru: atat
expresiile compuse cat si componentele lor trebuie sa fi fost discernute inainte
ca substitutia sa aiba loc. (Expresiile substituite
in (compuse) si substituite pentru
(componente) sunt “materia prima a substitutiei”.[xii])
Cadrul substitutional poate fi discernut doar in urma substitutiei (el este
“produsul substitutiei”).
Cu o exprimare mai
adecvata, substitutia pentru si substitutia in sunt roluri substitutionale
de baza, iar cadrul substitutional
este un rol substitutional derivat.
Predicate si termeni singulari (sintaxa)
Predicatele sunt
cadre substitutionale propozitionale formate cand termenii singulari sunt substituiti pentru in propozitii. In ce
masura este aceasta caracteristica predicatelor si, mai ales, a termenilor
singulari?
A fi cadru propozitional si,
respectiv, expresie substituita pentru nu e suficient pentru caracterizarea
completa a predicatelor si a termenilor singulari, pentru ca putem substitui
pentru si propozitii intregi, cadrele substitutionale fiind operatori propozitionali.
E doar necesar.
Categorii de baza si categorii derivate.
Substitutie si inlocuire
Sa observam si ca
predicatele nu pot fi expresii asupra carora sa fie aplicabila substitutia
pentru. Cadrul propozitional nu este expresie decat intr-un sens larg, este un
tipar si nu o parte a unei propozitii; prin urmare nu este un constituent al
propozitiei, ci un produs al analizei obtinut prin identificarea variantelor
substitutionale dupa ce unul sau mai multi constituenti au fost substituiti
pentru. De aceea, o propozitie poate avea mai multe ocurente ale unor expresii
ce pot fi substituite pentru, dar un singur cadru. In plus, fiind un rezultat
al analizei, cadrul substitutional are aritate si locuri pentru argumente, ceea
ce categoriile de baza nu au. (Categoriile de baza sunt cele substituite in sau
pentru, cadrele sunt categorii derivate.)
Cadrul poate fi
totusi inlocuit cu alt cadru si inlocuirea expresiilor derivate (cu precautiile
tocmai mentionate) este similara substitutiei expresiilor de baza. Aceasta
similitudine ingaduie definirea claselor de echivalenta sintactice.
Brandom numeste
expresii in sens larg atat expresiile de baza cat si expresiile derivate si
substitutie in sens larg atat substitutia expresiilor de baza cat si inlocuirea
expresiilor derivate.
Inferente substitutionale
Inferenta substitutionala
in sens strict este inferenta de la o propozitie la o varianta substitutionala
a ei (propozitia initiala e premisa, varianta substitutionala e concluzia).
Premisei i se aplica o substitutie in,
iar un termen singular este substituit
pentru pentru a obtine concluzia.
Exemplu: inferenta
substitutionala de la “Benjamin Franklin a inventat lentilele bifocale” la
“Primul director general al Postei Statelor Unite a inventat lentilele
bifocale”.
Inferenta substitutionala
angajeaza material termenul singular sau termenii singulari substituiti pentru.
Inferenta substitutionala nu angajeaza material predicatul: corectitudinea
inferentei nu este afectata de inlocuirea predicatului. Daca inferenta din
exemplu e corecta, atunci inlocuind cadrul substitutional “a a inventat lentilele bifocale” cu “a s-a plimbat” inferenta de la “Benjamin Franklin s-a
plimbat” la “Primul director general al Postei Statelor Unite s-a plimbat” este
corecta.
Inferenta substitutionala
in sens larg se numeste si o inferenta obtinuta prin inlocuirea unui cadru
substitutional intr-o propozitie data. Dar structura formala a inferentelor
substitutionale care angajeaza material termeni singulari difera de structura
formala a inferentelor substitutionale care angajeaza material predicate.
Inferetele care angajeaza material termeni singulari sunt intotdeauna
reversibile sau simetrice: daca inferenta de la “Benjamin Franklin s-a plimbat”
la “Primul director general al Postei Statelor Unite s-a plimbat” e buna,
atunci si inferenta de la “Primul director general al Postei Statelor Unite s-a
plimbat” la “Benjamin Franklin s-a plimbat” e buna.
Inferentele care
angajeaza material predicate pot fi asimetrice si toate predicatele sunt
angajate material in inferente substitutionale asimetrice. De exemplu,
generalizarea: inferenta de la “X este pisica” la “X este animal” e buna, in
timp ce inferenta de la “X este animal” la “X este pisica” nu e buna.
Echivalenta si preordine
Prin natura sa,
inferenta (orice inferenta) este reflexiva si trazitiva: relatia inferentiala
de la premisa la concluzie este preordine. Relatia inferentiala nu este, in
general, simetrica.
Inferentele
substitutionale care angajeaza (involve) termeni singulari sunt intotdeauna
simetrice: relatia inferntiala substitutionala angajand termeni singulari este
reflexiva, simetrica si tranzitiva, adica este o echivalenta. Putem vorbi de
clasele de echivalenta ale propozitiilor modulo relatia inferentiala angajand
termeni singulari.
Inferentele
substitutionale predicative pot fi insa asimetrice, asa incat, in cazul lor,
relatia inferentiala substitutionala ramane doar preordine si nu echivalenta.
Asimetria inferentei substitutionale are loc intotdeauna cand predicatul este inlocuit
cu unul mai slab (mai general).
Ceea ce termenii
singulari poseda, iar predicatele nu, sunt criteriile de identitate specifice
echivalentei.
“Pentru a introduce un termen
singular intr-un limbaj trebuie sa specificam nu doar criterii de aplicare, ci si
criterii de identitate, precizand care sunt expresiile substituibile lui.
Fiecare membru al unei astfel de clase de echivalenta furnizeaza, simetric si indiferent,
atat conditii suficiente pentru aplicarea corecta, cat si consecintele necesare
ale aplicarii pentru toate expresiile clasei.”[xiii]
Explicitate,
angajamentele materiale substitutionale care guverneaza folosirea termenilor
singulari iau forma enunturilor de identitate: “Benjamin Franklin este (=)
inventatorul lentilelor bifocale”. Termenii singulari se impart (se factorizeaza)
in clase de echivalenta, clase de echivalenta ce corespund obiectelor: termenii
singulari ai unei clase sunt nume ale aceluiasi obiect.
Inferentele
substitutionale care inlocuiesc un predicat cu predicate mai slabe (mai
generale) fac parte din continutul (caracterizat inferential) al expresiei
predicative. Explicitate, angajamentele materiale substitutionale de acest fel
iau forma conditionalelor cuantificate universal: “Orice pisica e animal” sau,
cu exemplul lui Brandom, “Orice se plimba, se misca”[xiv].
Pentru predicate simetria nu are loc. Relatia lor inferentiala e doar reflexiva
si tranzitiva, adica preordine. Factorizarea nu e posibila.
(Brandom foloseste
explicit notiunea de echivalenta si pe aceea de clasa de echivalenta, nu insa si
pe cea, evident mai neinteresanta, de preordine.)
Angajamente substitutional-inferentiale materiale simple (SMSIC)
O inferenta
materiala particulara are o semnificatie substitutional-inferentiala generala,
adica este o instantiere a unui tipar general. Un angajament substitutional-inferential
material simplu (SMSIC, in prescurtarea din engleza folosita de Brandom pentru
simple material substitution-inferential commitment) privitor la doua expresii
substituite pentru determina corectitudinea unui mare numar de inferente
materiale substitutionale care au loc intr-o multime de propozitii substituite in
si intr-o multime de cadre substitutionale propozitionale.
Notiunea de angajament substitutional
inferential simplu este mai simpla decat ar lasa o definitie sa se creada, asa
ca vom da un exemplu (preluat de la Brandom).
Angajamentul
pentru inferenta de la propozitia “Inventatorul lentilelor bifocale a scris
despre electricitate” la propozitia “Primul director general al Postei Statelor
Unite a scris despre electricitate” se datoreaza angajamentului substitutional-inferential
material simplu (SMSIC) ca termenul singular “inventatorul lentilelor bifocale”
poate fi inlocuit pretutindeni cu termenul “primul director general al Postei
Statelor Unite”. Acest angajament este o parte a continutului pe care il
asociez termenului “inventatorul lentilelor bifocale”, pentru ca el determina o
multime de inferente materiale (de la “inventatorul lentilelor bifocale e
tipograf” la “primul director general al Postei Statelor Unite e tipograf”, de
la “inventatorul lentilelor bifocale vorbeste frantuzeste” la “primul director
general al Postei Statelor Unite vorbeste frantuzeste” – si multe altele
asemenea lor).
O observatie
importanta. Nu tuturor ocurentelor expresiei “inventatorul lentilelor bifocale”
li se poate determina astfel semnificatia inferentiala substitutionala. De
exemplu, in contexte intensionale (oblice, indirecte): inferenta substitutionala
de la “Actualul director general al Postei Statelor Unite crede ca primul
director general al Postei Statelor Unite a fost tipograf” la “Actualul
director general al Postei Statelor Unite crede ca inventatorul lentilelor bifocale
a fost tipograf” nu e buna.
Predicate si termeni singulari (sintaxa si semantica)
Acum putem
caracteriza complet predicatele si termenii singulari:
Termenii singulari
sunt expresii care, din punct de vedere sintactic, pot fi substituite pentru,
iar din punct de vedere semantic au semnificatie substitutional-inferentiala
simetrica.
Predicatele sunt
expresii care, din punct de vedere sintactic, sunt cadre propozitionale
substitutionale, iar din punct de vedere semantic, au semnificatie substitutional-inferentiala
asimetrica.
De ce exista termeni singulari?
Daca un limbaj are resurse inferentiale
suficient de bogate ca sa contina conditionale si negatii, atunci trebuie sa
aiba termeni singulari. Iata demonstratia lui Brandom pentru acest rezultat surprinzator,
minimal formalizata pentru concizie si claritate.
Fie a, b expresii substituibile
pentru.
Definitii.
1.
Un
SMSIC (simple material substitution-inferential commitment, angajament substitutional-inferential
material simplu) este un angajament ca, pentru orice cadru Pa, inferenta de la Pa la Pb este buna.
2.
Un
SMSIC este asimetric daca exista un cadru Pa astfel incat inferenta de la Pb la Pa nu e buna.
3.
Un
SMSIC este simetric daca pentru orice
cadru Pa inferenta de la Pb la Pa este buna.
4.
Pa si P’a sunt cadre complementare daca,
pentru orice a, b, inferenta de la Pa la Pb este buna daca si numai daca
inferenta de la P’b la P’a este buna.
Observatie. Un
cadru Pa poate avea mai multe cadre complementare. De
exemplu:
a.
P’a = Pa®r
b.
P’a = ~Pa
Teorema. Daca un
limbaj este astfel incat orice cadru Pa are (cel putin un) cadru
complementar P’a, atunci orice SMSIC este simetric.
Demonstratie. Fie SMSIC ca pentru
orice cadru Pa, inferenta de la Pa la Pb este buna. Fie cadrul P’a complementar cadrului Pa. P’a fiind cadru, inferenta de la P’a la
P’b este, conform asumptiei, buna. Dar fiindca Pa si P’a sunt complementare, inferenta de la
Pb la Pa este buna. QED.
Teorema de mai sus ne spune ca un
limbaj care are conditional si negatie nu poate avea expresii substituite
pentru cu semnificatie inferential substitutionala asimetrica.
Cum cadrele propozitionale nu pot
avea semnificatie simetrica (un limbaj cu toate inferentele simetrice e de
neconceput), caracterizarea sintactica si semantica din capitolul anterior e
legitima si completa (poate servi de definitie).
Limbaje logice si prelogice (despre cimpanzei si delfini)
Vorbim despre lume
in termeni de obiecte si proprietati pentru ca in limbajul nostru inferetial
articulat trebuie sa avem termeni singulari (daca avem conditionale si negatii).
Iar termenii singulari sunt impartiti in clase de echivalenta, termenii unei
clase sunt numele unui obiect. Brandom jubileaza:
“A intreba de ce
exista termeni singulari este un mod de a intreba de ce exista obiecte. Ce
straniu si minunat ca raspunsul la ambele intrebari se dovedeste a fi: Pentru ca
e atat de important sa avem ceva a carui semnificatie sa fie cea a conditionalului!”[xv]
“Linia dintre
limbajele logice si cele prelogice este in orice caz destul de importanta
pentru ca cercetatorii care investigheaza ce fel de limbaje pot invata
cimpanzeii si delfinii sa faca bine sa nu-i mai invete cateva sute de termeni si
predicate in plus, ci sa incerce sa-i invete folosirea conditionalelor si a
cuantificatorilor.”[xvi]
INFERENTIALISM NORMATIV
Atribuire implicita si atribure explicita
In jocul cererii si
ofertei de argumente, vorbitorul si auditoriul tin scorul (expresia lui
Brandom) opiniilor si angajamentelor. Opiniile (beliefs) si angajamentele sunt
atribuite actorilor acestui joc in mod implicit, prin insasi practicarea
jocului, si atunci avem de-a face cu o atitudine practica (ceva ce se face).
Atribuirea implicita poate fi insa explicitata in forma unei afirmatii (ceea ce
se face este explicitat prin ceea ce se spune).
In limba engleza, termenii
folositi sunt “attribute” pentru atribuire implicita si “ascribe” pentru
atribuire implicita.
Explicitarea se
face cu ajutorul locutiunilor de atribuire a atitudinilor propozitionale (de
exemplu “crede”). Atitudinea propozitionala are continut propozitional, iar continutul
propozitional (inferential, desigur) se expliciteaza paradigmatic prin conditional.
Paradigma genului
‘vocabular care expliciteaza’, caruia locutiunile de atribuire a atitudinilor
propozitionale ii sunt o specie, este conditionalul.
Conditionalul expliciteaza in calitate de continut al unei afirmatii, asadar a
ceva ce se poate spune, adoptarea
unei inferente – atitudine care se poate manifesta altminteri doar prin ceea ce
se face.”[xvii]
“Vocabularul
atributiv (‘crede’, ‘afirma’) expliciteaza atribuirea
implicita a angajamentelor doxastice in forma continuturilor unor afirmatii.”[xviii]
De dicto, de re
Orice atribuire a
unei atitudini propozitionale poate fi explicitata sub forma
S spune despre t ca
j(t).
Partea introdusa
cu prepozitia “despre” este portiunea de
re a afirmatiei, iar t este obiectul (res).
Partea introdusa cu conjunctia (gramaticala) “ca” este portiunea de dicto a afirmatiei, iar j(t) este dictum-ul.
Pentru inferentialim,
primordiala si neproblematica este atribuirea de dicto. Este neproblematica pentru ca e o propozitie. Este
primordiala pentru ca atribuirea de re
se formeaza (sintactic) din atribuirea de
dicto prin exportarea unui termen singular din clauza introdusa prin “ca”.
Presupunand ca intelegem atribuirea de
dicto, sa explicam atribuirea de re.
Atribuirea angajamentelor
Atribuirea
doxastica intervine intr-un joc cu doi actori: atribuitorul (ascriber) si tinta
(target). Atribuitorul este cel ce afirma “S spune (sau crede, etc) despre t ca
j(t)”. Tinta este S. Afirmand ceea ce afirma,
atribuitorul atribuie tintei angajamentul la clauza de dicto, j(t). Totodata, atribuitorul subscrie angajamentului
ca tinta vorbeste despre t, prin clauza de
re.
“Cel ce exprima o
afirmatie atributiva de forma
S crede (sau se angajeaza la afirmatia)
ca j(t)
face doua lucruri, adoptand doua feluri de atitudine deontica: atribuie un
angajament doxastic fata de j(t) si subscrie la un alt angajament
doxastic, anume la angajamentul fata de atribuire. Rolul explicitativ al locutiunilor
atributive inseamna ca continutul angajamentului la care cineva subscrie
trebuie inteles in termenii a ceea ce el face atribuind primul angajament.”[xix]
“Functia expresiva
a atribuirilor de re a atitudinii
propozitionale este sa expliciteze care aspecte a ceea ce se spune exprima
angajamente atribuite si care exprima
angajamente subscrise.”[xx]
Asadar:
Partea de dicto (dupa “ca”) este o expresie
angajamentului atribuit de atribuitor tintei.
Partea de re (dupa “despre”) este o expresie a
angajamentului la care atribuitorul subscrie.
Reprezentarea
Pentru ca trebuie
sa se tina scorul angajamentelor in jocul atribuirii, a aparut dispozitivul
lingvistic al atribuirii de re.
Pentru ca el sa functioneze simplu, fara dificultate, din atribuirea de re emerge reprezentarea: vorbitorul si
auditoriul sau se refera la ceva.
Adevarul
In jocul angajamentelor, cel ce spune ca o afirmatie e adevarata nu face
decat sa expliciteze faptul ca subscrie la angajamentul pe care afirmatia il
presupune.
NOTA ISTORICA
Brandom considera
ca inferentialismul are radacini istorice prestigioase. Antecedentele sale sunt
Kant, in ce priveste anterioritatea propozitiei, rationalismul modern (Leibniz si
Spinoza, nu Descartes) in ce priveste fundamentarea reprezentarii pe “ordinea si
conexiunea ideilor” (Spinoza citat de Brandom)[xxi],
Sellars si Hegel in ce priveste articularea inferentiala a rapoartelor
neinferentiale.
Cele mai multe
referiri istorice le face Brandom la Frege, a carui scriere conceptuala este vazuta
ca “limbaj formal pentru codificarea explicita a continuturilor conceptuale”.
Modul de definire
a conectivelor logice de catre Gentzen, prin reguli de introducere si reguli de
eliminare, interpretat de Dummett ca paradigma a introducerii si eliminarii
unui concept in limbaj, este considerat de Brandom ca precursorul istoric al
conceptiei sale despre concept.
Brandom mai face
referiri la Quine si la Davidson, de cele mai multe ori critice.
RECEPTAREA INFERENTIALISMULUI
Semantica
Ernest LePore, in Brandom’s
Burdens…, se aseaza in pozitia rationalista
respinsa de Brandom: cartezianismul semantic. Din punctul sau de vedere,
reprezentarea trebuie sa fie fundamentul constructiei semantice, si modul
clasic de a construi teoretic continuturile semantice, pornind de la
interpretarea conceptelor si apoi, prin compozitionalitate, trecand la propozitii
si la expresii suprapropozitionale este singurul legitim.
LePore este de
acord ca identitatea rolului inferential a doua expresii este o conditie
suficienta pentru identitatea continutului lor. Dar aceasta nu inseamna ca e
determinat inferential insusi continutul. Dimpotriva, continutul conceptual
este determinat de acele inferente pe care Kant si Frege le numesc analitice si
care, la randul lor, sunt determinate de intelesul conceptului.
“Deoarece analiticitatea
este adevar in virtutea intelesului, aceasta face ca aceste
proprietati semantice ale unui concept sa fie anterioare rolului sau inferential.
La urma urmelor, Kant si Frege erau buni cartezieni semantici. (Ca sa nu mai
pomenim ca erau buni platonicieni semantici.)”[xxii]
LePore considera ca
o teorie a continutului trebuie sa raspunda la doua intrebari.
Prima intrebare:
care inferente sunt datatoare de inteles (meaning-constitutive)? Raspunsul
inferentialist ca inferentele datatoare de inteles sunt cele materiale sau o
parte din ele este respins de LePore prin respingerea exemplelor lui Brandom.
Unul din ele este ca inferenta materiala de la “Vedem fulgerul” la “Vom auzi
tunetul” este constitutiva intelesului conceptelor de fulger si tunet.
Dar:
“Dar numai
Dumnezeu poate decide ca fulgerul va fi urmat de tunet. Ca tunetul urmeaza
fulgerului nu are nimic de a face cu inferentele pe care eu, societatea mea sau
expertii in care ma incred le iau drept (cu termenul lui Brandom) corecte
(appropriate). Fulgerul urmeaza tunetului nu din pricina ca asa jucam noi jocul
de limbaj, ci din pricina legilor meteorologiei. Desigur, ce inferente sunt material bune depinde de cum e lumea; si, cu siguranta, suntem in mod arbitrar nestiutori
cum e lumea.”[xxiii]
A doua intrebare: cum explicam
compozitionalitatea intelesului? Pentru inferentialist, data fiind
anterioritatea propozitiei, trebuie explicat intelesul expresiilor subpropozitionale,
in particular a termenilor singulari. Definirea clasei lor sintactice prin
clasa de echivalenta ii pare lui LePore un esec:
“Deoarece oricum aceasta e o notiune
de categorie gramaticala generala, nu vedem cum ne ajuta la problema izolarii categoriei
gramaticale particulare careia ii apartin
termenii singulari.”[xxiv]
Chiar si asa, LePore da exemple de
inferente asimetrice care angajeaza (involve) termeni singulari: “Parintele a
fost la Magdalen” implica “Parintele a fost la Oxford”, dar nu si invers.[xxv]
Atribuirea de re este incorect
prezentata, sustine LePore cu urmatorul exemplu: John afirma ca “Bill crede ca
actualul rege al Frantei e plictisit”. Lectura de re a acestei propozitii nu
poate fi reconstruita, cum face Brandom, prin atribuirea unui angajament lui
John fata de actualul rege al Frantei.[xxvi]
Argumentele lui LePore sunt convingatoare.
Nu cunosc o replica a lui Brandom. Nu imi imaginez decat raspunsul la o singura
chestiune: s-ar putea ca exemplul cu parintele sa fie neconcludent, pentru ca,
de fapt, “a a fost la Magdalen” si “a a fost la Oxford” sunt cadre propozitionale si nu
termeni singulari (termenii singulari sunt inclusi in cadru). Dar LePore are si
alte exemple si poate ca acestea sunt mai greu de respins.
Exista si un argument de autoritate
care da greutate criticii liu LePore: e coordonatorul unei prestigioase
culegeri de texte despre continutul semantic[xxvii].
Pragmatica
Pe terenul
pragmaticii lingvistice, Brandom se intalneste cu Jürgen Habermas.
“Teoria rationalitatii
[comunicative a lui Habermas] emerge dintr-o pragmatica universala sau ‘formala’,
o teorie a actelor de vorbire bazata pe explicitarea regulilor si normelor
competentei de a comunica in interactiunea lingvistica.” (James Bohman, in
Audi, 1999)
Habermas a dedicat
un capitol din cartea sa Wahrheit und
Rechtfertigung (Frankfurt, 1999) pragmaticii normative a lui Brandom, iar
Brandom i-a raspuns in The European
Journal of Philosophy.
BIBLIOGRAFIE
Audi, R. (ed.),
1999. The Cambridge Dictionary of Philosophy, Cambridge: Cambridge
University Press.
[ME] Brandom, Robert, 1994 – Making
it explicit, Cambridge, MA: Harvard University Press
Brandom, Robert,
1994a – “Unsuccessful Semantics”, Analysis.
54.3, pp. 175-178
[AR] Brandom, Robert, 2000 – Articulating
Reasons: An Introduction to Inferentialism, Cambridge, MA: Harvard
University Press
Brandom, Robert,
2000a – “A Reply to Habermas”, European
Journal of Philosophy. 2000, pp. 356-365
LePore, Ernest
(ed.), 1986, Truth and Interpretation, Oxford: Blackwell
LePore, Ernest – Brandom’s
burdens. A review of Robert B. Brandom Articulating Reasons, http://ruccs.rutgers.edu/faculty/lepore/Antho-brandom.pdf
McDowell, 1997 – “Brandom on Representation and Inference”,
Philosophy and Phanomenological Research
Rosenberg, J. F.,
1997– “Brandom’s Making It Explicit: A First Encounter”, Philosophy and Phanomenological Research.
pp. 179-187
Sanford, David H.,
1999. “Inference”, in Audi, 1999, p. 426b-427b.
Notes