Despre  specificul  abductiv  al  categoriilor  filosofice

 

 

Viorel Guliciuc

 

 

 

            Intrucat se constituie si functioneaza pe baza limbajului natural, filosofia nu de alte sau de noi cuvinte are nevoie, ci de alte, (noi) ganduri, idei.

            Din perspectiva abductiva, aceasta inseamna, pana la urma, ca originalitatea filosofiei este direct dependenta de capacitatea de a impune noi trame sau, mai adesea, de a propune noi interpretari ale tramelor vechi.

 

Pe de alta parte, in limbajul filosofiei, elementele apartinand vocabularului strict filosofic, se amesteca si interactioneaza cu cele ale vocabularului comun, ceea ce s-a si incercat a se scoate deja in evidenta atunci cand s-a atras atentia asupra fenomenului de expansiune designativa pe care il suporta lexemele "specific" filosofice, la contactul si sub presiunea acelora apartinand limbajului obisnuit.

Ceea ce este important de retinut e ca incercarea de analiza a limbajului si terminologiei filosofice poate fi propusa si din perspectiva abductiva.

"Daca specificul semioticii este de a se ocupa de structurarea figurilor cunoasterii (lingvistice, narative, estetice, argumentative, etc.) orice text filosofic, in calitate de interpretare a lumii ca totalitate, este deja o activitate esentialmente semiotica, iar tratamentul pe care-l postuleaza va fi, in mod necesar, de aceeasi natura, in acelasi timp semiotic si filosofic. Caci semiotica si filosofia au in comun faptul ca nu suporta niveluri «meta» sau «secunde»", scrie Ivan Almeida [1:42]

            Cu exceptia refuzului de a admite nivelele "meta", pentru demersurile semiotic sau filosofic, se poate spune ca autorul danez surprinde corect legatura dintre semiotica si filosofie, ca arte interpretative sau, mai bine, ca activitati interpretative.

           

            In efortul sau teoretico-metodologic, autorul ci­tat apeleaza la trei liste lexicale, pe care, mai apoi, le analizeaza:

"1) «joc», «desert», «bun», «cer», «rosu», «a dori»

 2) «neutron», «hexaedru», «erezie», «dieza»,   «metonimie», «deflatie»;

 3) «deci», «semnifica», «obiect», «adevarat», «teorie», «identic»" [1: loc. cit].

 

Astfel, "termenii primei liste au drept caracteristica de a putea fi folositi inainte de a fi definiti. Regu­lile uzajului lor se induc din aplicatiile lor con­crete, si este posibil de a-ti petrece intreaga viata utilizandu-le corect, fara a ajunge sa gasesti o regula... Dar este important sa nu te inseli asupra punctului de vedere: aceasta nu se datoreaza faptului ca acesti termeni sunt polisemici (semnificatia cuvantului «joc» e, pana la urma, destul de univoca). Notiunea pe care o comporta este de natura complexa. Daca folosim si numim fara dificultate asemenea notiuni, dar ajungem, atat de greu, sa le definim, aceasta se intampla  deoarece invatarea lor se face prin aproximatii prototipice, implicitand valori «prin definitie» sau urmand «aere de familie». De exemplu se stie ca joc e ceva comun intre sah, bridge, fotbal, etc..." [1:42-43].

            Asa cum oricine poate constata, discursul filosofic nu este strain de utilizarea unor asemenea notiuni care, in sensul deplin al cuvantului, au atat designatie, cat si denotatie.  Acest fapt este menit sa in­fluenteze nu numai coordinarea semnificatiilor tuturor tipurilor de notiuni utilizate in cadrul unui discurs filosofic, ci si cooperarea interpretativa a diferitelor instante ale acestuia.

            "In schimb, termenii celei de-a doua liste au nevoie de a fi definiti, inainte de utilizare si nu pot fi intelesi decat prin raportare la o teorie care ii forjeaza sau ii defineste in mod axiomatic, adica a priori" [1: 43].

            Se pune problema diferentelor dintre notiunile apartinand primelor doua liste. in aceasta privinta, "se poate spune ca, cunoasterea postulata de prima lista este de tip «pragmatic» (a nu se confunda cu «empiric»), in timp ce, pentru cea de-a doua, ea va fi «teoretica». Nu toate notiunile teoretice sunt in mod necesar «stiintifice» (muzica poseda o teorie fara a fi, prin aceasta, o stiinta), ci, in principiu, nu exista stiinta fara acest al doilea tip de notiuni. O stiinta se naste dintr-un gest care decupeaza realitatea in unitati teoretice numite obiecte. Acestea se determina prin relatie, in interiorul unui sistem inchis si dispun de o lista limitata de trasaturi pertinente care le confera o definitie univoca. Aceasta definitie va echivala deci locului pe care-l ocupa aceste unitati in distributia sistemului. Avantajul logic al unei asemenea optiuni este de a putea privilegia inferentele deductive, care sunt singurele ce permit prevederea unui anumit grad plauzibil de certitudine" [1: 43].

            Discutia despre specificitatea celui de-al doilea tip de notiuni se transforma, astfel, intr-o discutie privind statutul semioticii insesi.  "Perplexitatea semioticii consta in aceea ca ea isi da ca sarcina de a descrie tot ceea ce poate servi pentru a semnifica – in particular figurile cunoasterii noastre pragmatice: povestiri, con­versatii, opere de arta, care sunt tot atat de complexe ca si capacitatea noastra de a trai asemenea situatii – si ca, in acelasi timp, ea aspira la a se defini ca stiinta, adica de a se baza pe sisteme inchise, pe postulate si liste de trasaturi pertinente. Riscul este acela ca, devenind un sistem teoretic (ceea ce este jus­tificat) semiotica considera ca fiind la fel de teoretica experienta umana si atribuie semnificatiilor pragmatice definitii deductive. Idealul semioticii numite «structurale» este, in mod precis, de a putea sesiza orice semnificatie, pornind de la un efect de diferenta in interiorul unui sistem, adica prin abstragerea de trasaturi pertinente; intr-o anumita masura, «de a deduce» sensul in forme riguroase. Or, atunci cand aceasta rigoare se aplica la enunturi de tip teoretic, rezultatul este intr-un grad foarte inalt, satisfacator. in cazul enunturilor de tip pragmatic, in schimb, rigoarea devine reductie sterilizanta; aici ea lasa sa treaca printre ochiurile pertinentei exact ceea ce ar dori sa retina. Trebuie deci sa fie largita notiunea de stiinta, pentru a-i permite acesteia sa trateze, cu pretul unei pierderi in exactitate, natura calitativa a faptelor de semnificatie. Metoda potrivita nu poate fi, atunci, decat abductiva" [1:43-44].

 

            Cel mai interesant pentru o tentativa de explorare semiotica abductiva a specificului discursului filosofic este  cel de-al treilea tip de notiuni.

            Ele sunt notiuni  "care intervin atat in enunturile pragmatice, cat si in enunturi teoretice, fara a putea, totusi, apartine vreuneia  dintre cele doua clase. Expresii cum sunt cele prezente in a treia lista exista in orice stiinta, fara ca sa-i revina nici uneia sarcina de a le defini. Limbajul ordinar le utilizeaza in mod egal si cu aceleasi acceptiuni ca si limbajul teoretic, dar invatarea lor nu procedeaza prin prototipuri pragmatice. S-ar putea spune ca acesti termeni sunt «transcendenti» daca nu se intelege prin aceasta faptul ca ei «calatoresc». intr-o anumita masura, ei constituie reteaua de baza ce ne permite, pur si simplu, sa vorbim despre alte lucruri, atat in mod pragmatic, cat si in mod teoretic. Ele configureaza ceva de genul regulilor de joc ale oricarui limbaj posibil. Tot datorita lor, notiunile se configureaza in arhitecturi de gandire"[1:44]

 

            Sa observam, mai intai, similaritatea concluziilor unor cercetari de filosofie privind cuvintele intemeietoare de lume si sens – cum sunt, de pilda, cele ale lui Constantin Noica[i] – si a celor de semiotica abductiva – cazul de fata.

            Pe de alta parte, sa constatam ca termenii din cea de-a treia lista nu au decat denotatie si ca, de aceea, dificultatea reprezentarii lor e maxima. in al treilea rand sa observam frecventa sporita cu care aceste notiuni pot fi intalnite in discursul metafizic si respectiv in cel filosofic, in raport cu toate celelalte tipuri de discurs discriminate de Morris [3: 203 sqq.].

In aceste conditii, este firesc sa consideram, impreuna cu semioticianul danez citat aici, ca:  "a defini notiunile de tipul 3) este o sarcina filosofica. A spune ca filosofia nu poseda nici fapte, nici obiecte proprii, inseamna a spune ca nu exista nici o conditie, specific filosofica, care ar putea fi extrasa, pe baza unei liste de trasaturi pertinente. Altfel spus, filosofia nu este o alta forma teoretica de a decupa realitatea in fapte sau in obiecte specific filosofice. Ea defineste, mai degraba, «ceea ce este» un fapt sau un obiect. Daca stiintele «joaca» in interiorul limitelor pe care si le fixeaza,  se poate spune,  imprumutand formula lui J. Carse, ca filosofia «joaca» «cu» limitele insesi. Pentru acest joc, cu necesitate infinit, filosofia dispune, la plecare, doar de uzajul comun ordinar (pragmatic sau teoretic) al limbajului. Paradoxul sau consista in a avea de definit, cu limbajul, cadrul conceptual care explica insesi conditiile oricarui limbaj. Rezultatul e ca fundamentele devin, astfel, fenomene, iar filosofia se dilueaza in semiotica..."[1: 44-45].

 

Or, in filosofie, uzajul comun al limbajului este mereu dublat, in special atunci cand este vorba de notiuni apartinand celei de-a treia liste, de ceea ce a fost numit aici "proces de expansiune designativa".

"Intervine atunci o a doua operatie care salveaza originalitatea filosofiei: metaforizarea notiunilor de baza. in general, aceasta metaforizare ia forma unui mecanism retoric numit «catahreza». El consista in a atribui un nume deja folosit intr-un anumit domeniu, unei notiuni care nu are nume propriu, ca atunci cand se atribuie «picioare» mesei, «foi» hartiei sau «aripi» avionului. Dar, odata descatusat de uzajul sau comun, limbajul nu-si pierde, prin aceasta, puternica sa tendinta referentiala. El va forja, atunci, lumi fictive, in interiorul carora notiunile transcendente functioneaza ca niste cvasi-obiecte («substanta», «accident», «subiect» etc.) Riscul – denuntat de Kant, Wittgenstein si filosofia analitica – este acela de a uita ca asemenea notiuni procedeaza la o simpla deplasare de termeni, in vederea explorarii unui proces si ca, deci, ele nu sunt nici notiuni onto-pragmatice, nici termeni teoretici ai unui sistem" [1:45].

 

Asa dupa cum arata Petru Ioan, cuvintele si conceptele denumesc: "direct fapte, obiecte, evenimente reale, fizice, concrete", in timp ce categoriile sunt "notiuni primare, originare, fundamentale, nascute direct, imediat si nemijlocit din actul fundamental de cunoastere experimentala"  [4: 322]

Aceasta opinie pare a fi impartasita si de Emanuel Vasiliu atunci cand discuta raportul dintre concept si reprezentare [5: 19-20].Tocmai datorita caracterului de cvasi-obiecte al notiunilor filosofice spunem ca discursul filosofic nu este atat unul fictional, cat unul “meta” sau, mai  exact, cvasi-fictional.

Intr-adevar, daca in literatura fictionala obisnuita si mai ales in aceea SF se construiesc, efectiv, lumi posibile, vii, concrete, fenomenale, in literatura filosofica procesul de constructie vizeaza nu atat posibilitatea, cat putinta [ii].

Ceea ce se dezvolta in si prin discursul filosofic nu e atat o lume posibila propriu-zisa, cat explorarea putintei ei.

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

Almeida, Ivan -  1990: L’interprétation abductive et le règles du raisonnable. Sémiotique et philosophie; in: Documents de Travail et pré-publications, nr.197-198-199/1990, seria  A, Centro Internazionale di semiotica e di Linguistica, Urbino

 

Heidegger, Martin - 1982: Originea operei de arta, Editura Univers, Bucuresti, (traducere de Gabriel Liiceanu si Thomas Kleininger)

 

Morris, Charles - 1971: Writtings on the General Theory of Signs, Mouton & Publishers, Hague, Paris (ed. Th. Sebeock)

 

Ioan, Petru - 1987: Perspective logice. Contributii la reconturarea unui profil disciplinar, unimea, Iasi

 

Vasiliu, Emanuel - 1995: Elemente de filosofie a limbajului, Editura Academiei Romane, Bucuresti

 

Eco, Umberto - 1982: Tratat de semiotica generala, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti

 

 

 

 

Note

 


[i]  Este suficent de amintit fie si numai binecunoscuta sa introducere la antologia din gandirea lui Martin Heidegger – datorata lui Thomas Kleininger si Gabriel Liceanu si aparuta sub titlul Originea operei de arta, (Univers, Bucuresti, 1982) – intitulata Meditatii introductive asupra lui Heidegger, in care, filosoful de la Paltinis scrie: “cuvantul, mai mult decat structurile de vorbire, daca acestea sunt doar formale, si mai mult decat semnale univoce, perfect definite si sigure ale limbajelor universale visate, spune ceva spiritului si ratiunii, nu doar intelectului, ingaduind mai mult decat informatie si intelegere: subintelesul, supraintelesul, intelesul si intelegerea adevarata care au loc intre subiecte si nu doar intre subiect si obiecte, fie ele chiar oameni manevrati ca obiecte” [2: 10-11].

 

[ii] A se face diferenta, in raport cu "potenta" sau "posibilitatea". Referitor la eroarea referentialitatii, a se vedea si Umberto Eco, Tratat de semiotica generala, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, [7: 84].