EUPHIDAS – European Philosophical Databases Systems

“LOCUL” METAFOREI: SEMANTICA CUVANTULUI VERSUS SEMANTICA FRAZEI

Iasmina Petrovici

In cadrul dezbaterilor cu privire la entitatea lingvistica la nivelul careia se produce metafora s-au confruntat doua teorii opuse prin presupozitiile si implicatiile lor: teoria substitutiei si teoria tensiunii. Teoria substitutiei, formulata in cadrul retoricii clasice (P.Fontanier, lingvistii saussurieni, J.Cohen, etc.), trateaza metafora din punct de vedere retoric, aceasta fiind considerata o figura ce tine de cuvant luat ca unitate separata. Ea presupune o deplasare si o extindere a sensului conventional al cuvintelor in functie de o relatie de similitudine. In ceea ce ii priveste pe adeptii teoriei tensiunii (E.Benveniste, M.Black, M.Beardsley, A.Richards), acestia trateaza metafora din punct de vedere semantic, efectul de sens al acesteia producandu-se nu la nivelul cuvantului izolat, ci al frazei luata ca un tot. In vreme ce in primul caz, metafora este un trop, o "deviatie" care afecteaza semnificatia uzuala a cuvantului, in cel de-al doilea ea este un gen de predicatie nonpertinenta, producandu-se la nivelul frazei ca intreg.

Lucrarea de fata are ca scop cercetarea critica a unor aspecte esentiale ale dezbaterilor cu privire la “locul” de producere la metaforei, incercand, in acelasi timp, relevarea importantei conceptiei lui Paul Ricœur in acest context. Transgresand cele doua teorii restrictive amintite, filosoful francez va adopta un punct de vedere hermeneutic, care-l va duce catre elaborarea conceptului de “metafora vie”, metafora ce produce sens la nivelul discursului luat ca intreg.

Pornind de la definitia aristotelica data metaforei, retorica clasica va teoretiza metafora ca figura sau trop ce tine de cuvant luat ca unitate lingvistica separata. Rolul metaforei este explicat prin teoria substitutiei, care presupune o deplasare si o extindere a sensului cuvintelor pe baza unei relatii de asemanare. Drept referinta indubitabila in retorica clasica este invocat tratatul de tropologie al lui Pierre Fontanier, intitulat “Figurile discursului”. Sustinand primatul cuvantului ca unitate lingvistica, autorul francez va elabora o teorie a metaforei in stransa legatura cu teoria tropilor. “Tropii sunt anumite sensuri mai mult sau mai putin diferite de sensul primitiv pa care cuvintele aplicate unor idei noi il ofera in exprimarea gandirii (…). Gandirea se compune din idei, iar exprimarea gandirii prin vorbire se compune din cuvinte”[i].

Ricœur constata dependenta retoricii de o teorie extralingvistica prin care se realizeaza corelatia dintre idee (purtator al semnificatiei) si cuvant. Primatul cuvantului asupra propozitiei este confirmat si de modul in care sunt definite notiunile de “sens” si “semnificatie”: “sensul este, relativ la un cuvant, ceea ce acest cuvant ne face sa intelegem, sa gandim, sa simtim prin semnificatia lui; iar semnificatia sa este ceea ce semnifica el, altfel spus, acel ceva al carui semn este”[ii].

Metafora este clasificata printre tropii alcatuiti dintr-un singur cuvant, iar sensul sau este parte a sensului literar, care este fie “primitiv”, natural (propriu), fie “derivat” sau tropologic. In timp ce “sensul tropologic extensiv” inlocuieste in limbaj un cuvant care lipseste pentru a desemna o idee oarecare, “sensul tropologic figurat” prezinta ideile prin imagini mai „vii”, mai sugestive decat propriile lor semne.

Autorul distinge doua sensuri ce tin de propozitie, dar care difera printr-o trasatura ce apartine cuvintelor: “sensul literar” este cel care tine de cuvintele intelese ca atare, de cuvintele intelese in functie de acceptia din utilizarea lor obisnuita, in timp ce “sensul spiritual” este cel “deturnat” sau figurat, specific unei combinatii inedite de cuvinte, pe care sensul literal il suscita prin circumstantele discursului, prin tonalitatea vocii sau prin corelatia dintre ideile exprimate explicit si cele implicite. Am fi tentati sa afirmam ca sensul metaforei este cel spiritual, dar, potrivit definitiei date, sensul spiritual – ca sens al unei imbinari inedite de cuvinte, este propriu tropilor alcatuiti din mai multe cuvinte. Pe de alta parte, s-ar parea ca pentru Fontanier nu tropul este entitatea lingvistica de baza, ci “figura”, o unitate pertinenta care se refera in mod “indiferent” la cuvant, la fraza si la discurs. Asemenea “epiphorei” aristotelice, figura se exprima doar prin metafora: “figurile sunt fata de discurs ceea ce contururile, trasaturile, forma exterioara sunt fata de corp”[iii]. Astfel, argumentarea lui Fontanier pare a cadea, dupa cum observa Ricoeur, intr-un cerc vicios: pe de o parte metafora este o figura, pe de alta, cuvantul „figura” este metaforic.

Cele doua trasaturi esentiale ale figurii sunt “deviatia” si “restrictia”. Prima dintre ele, care sta la baza postulatului deviatiei si aminteste din nou de epiphora aristotelica, se refera la faptul ca discursul, in exprimarea ideilor, gandurilor sau sentimentelor se indeparteaza mai mult sau mai putin de expresia obisnuita, comuna. Cea de-a doua trasatura, “restrictia”, vizeaza nu atat extinderea ca atare a sensului cuvintelor prin care o expresie se substituie alteia, ci procesul propriu-zis, catahreza, ca extindere fortata a sensului, fiind exclusa din sistemul figurilor.

La o prima vedere, autorul pare a reitera teoria aristotelica a metaforei. Intr-adevar, observa, Ricœur, “tropul consta dintr-un singur cuvant, dar, daca putem spune astfel, el are loc intre doua idei, printr-o miscare de transport de la una la cealalta”[iv]. Pe de alta parte, Aristotel trateaza metafora ca gen, si nu ca specie, iar metafora lui Fontanier pare a fi a patra specie a metaforei lui Aristotel.

Fontanier distinge trei specii de tropi: metonimiile, sinecdocele si metaforele., carora le corespund trei tipuri de raporturi: de “corelare” (sau de corespondenta), de “conexiune” si de “asemanare” (sau similitudine). In vreme ce metonimia si sinecdoca afecteaza doar desemnarea prin nume, metafora are o aplicabilitate mai larga decat acestea, ea producandu-se la nivelul oricarui tip de cuvant (nume, adjectiv, verb etc.). Oare aceasta diferenta specifica a metaforei fata de ceilalti doi tropi nu confirma tocmai extinderea producerii de sens la nivelul intregii fraze? “Transportul numelui in afara speciei” pe care il vizeaza metafora nu este o atribuire care vizeaza mai degraba fraza luata ca tot? Exemplele oferite de Fontanier par a ilustra tocmai caracterul cvasi-predicativ al metaforei: “Fie ca spunem Lebada din cambrai, remuscarea devoratoare, curajul infometat de primejdii si glorie, capul ii clocoteste etc., metafora nu numeste, ci caracterizeaza ceea ce este deja numit”[v]. Mai mult, cvasi-predicativitatea metaforei este evidentiata si prin faptul ca definitia sa nu se refera in mod direct nici la nume , nici la obiecte, ci la faptul ca o idee se exprima sub semnul unei alte idei care este mai frapanta, mai sugestiva. In acest fel, procedand prin asemanare intre idei inedite, metaforizarea tine de ordinul intregului enunt.

Teoria lui Fontanier prezinta si alte neajunsuri. Daca deosebirea dintre metafora si alegorie este clar conturata, ea tinand de sensurile diferite ale acestora (metafora exprima un singur sens, cel figurat, iar alegoria consta dintr-o “propozitie cu dublu sens”, cu sens literal si spiritual deopotriva), nu ne sunt oferite prea multe detalii privind deosebirea dintre aceasta si fictiune. Acesta din urma, ca figura de expresie, pare, daca nu a se confunda, cel putin a se asemana sau inrudi cu metafora: “… a imprumuta unui gand, pentru a-l face mai sensibil sau mai surazator, trasaturile, culorile unui alt gand, nu-i oare acelasi lucru cu a infatisa o idee sub semnul alteia, mai frapanta si mai cunoscuta? ”[vi]. Mai mult, fictiunea pare a exprima o trasatura a notiunii de figura care este doar implicit continuta in definitia metaforei. Exprimarea unei idei prin alta presupune faptul ca acestea se deosebesc nu doar in ceea ce priveste specia de obiecte vizata, ci si gradul de “vivacitate” sau de “familiaritate”. Este vorba de imaginea pe care o creeaza prezentarea unei idei intr-o forma sensibila. Ricœur observa ca prin aceasta precizare autorul francez anticipeaza o distinctie cercetata ulterior de Wittgenstein, anume intre “a vedea” si “a vedea ca”. “A figura … inseamna totdeauna a vedea ca, dar nu totdeauna a vedea sau a face sa se vada”[vii].

Ricœur sintetizeaza postulatele tropologiei dupa cum urmeaza[viii]:

a) “Postulatul propriului si al impropriului” : numele diferitelor genuri si specii de lucruri constituie sensul propriu al acestora; metafora si ceilalti tropi sunt sensuri improprii (figurate).

b) “Postulatul lacunei semantice si al imprumutului” : recursul la un termen impropriu se face pentru a spori semnificatia unei expresii

c) “Postulatul deviatiei”: aplicarea unui termen imprumutat presupune o “deviatie” a sensului impropriu al cuvantului fata de sensul propriu al acestuia.

d) “Postulatul substitutiei”: Termenul cu sens figurat sustituie un cuvant care ar fi putut fi utilizat in aceleasi context cu sensul sau propriu.

e) “Postulatul caracterului paradigmatic al tropului”: Intre sensul figurat si sensul propriu al cuvantului absent exista o relatie de „transpunere”, in functie de care se realizeaza substitutia termenilor. In ceea ce priveste metafora, substitutia se realizeaza prin asemanare.

f) “Postulatul parafrazei exhaustive”: Explicarea unui trop presupune restituirea cuvantul propriu absent.

Care sunt implicatiile modelului tropologic prezentat? Si, mai ales, ce consecinte are acesta asupra procesului de mataforizare?

Intrucat termenul luat in sensul sau figurat este substituit unui alt termen absent cu scopul de a intregi o lacuna semantica, informatia oferita de trop, in speta de metafora, este nula, termenul absent putand fi oricand restituit. Dat fiind ca nu joaca nici un rol in cunoastere, metafora este un simplu “ornament”, ea are o functie pur decorativa. Eroarea teoriei tropilor , reducerea retoricii la o teorie a figurilor si a elocutiei a dus la declinul retoricii, care, apreciaza Ricoeur, tine de primatul cuvantului in teoria semnificatiei.

De ce este considerat Aristotel de catre unii autori initiatorul modelului tropologic?[ix] Argumentul invocat este ca definitia aristotelica a metaforei acorda numelui rolul esential. Apoi, aceasta contine aluzii mai mult sau mai putin explicite la postulatele amintite anterior: “ Opozitia dintre cuvantul obisnuit si cuvantul straniu; devierea celui de-al doilea fata de primul; transformarea sensului cuvantului imprumutat asupra lucrului ce urmeaza a fi denumit; inlocuirea prin acest cuvant, a celui care ar fi fost utilizat in acelasi loc; posibilitatea de a-l restitui pe acesta din urma; caracterul ornant al stilului metaforic; placerea oferita de acest stil”[x].

Totusi, teoria lui Aristotel, comporta o serie de diferente esentiale fata de tropologie. Este indeajuns sa amintim ca, pentru Aristotel, trasatura definitorie a metaforei este cea de “nou”, de “inedit” al epiphorei, ea jucand un rol central in procesul cunoasterii, fiind o forma de cunoastere anterioara conceptulizarii. Apoi, daca tropologia tinde sa apropie metafora de comparatie, Aristotel postuleaza intre acestea o diferenta esentiala, o diferenta “de predicatie”, intre “a fi” si “a fi ca”. Comparatia este lipsita de ineditul, de “surpriza” pe care o suscita metafora. In plus, epiphora metaforei nu pare sa-si epuizeze sensul in notiunile de imprumut, de deviatie, de substitutie. Cand seamana cel mai mult cu o enigma , metafora cere mai curand o teorie a tensiunii decat o teorie a substitutiei. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul ca Aristotel sustine ca metafora se produce prin mijlocirea “geniului”, or, aceasta afirmatie se sustrage ultimelor doua postulate ale modelului retoric.

In cele din urma, retorica clasica se limiteaza la clasificare si taxinomie, in masura in care ea se concentreaza asupra tropilor, a figurilor prin deviatie (écart), prin care semnificatia unui cuvant este “deviata”, “deplasata” in raport cu utilizarea sa codificata. Neajunsurile sale se fac simtite atunci cand se arata ca un punct de vedere strict taxinomic nu poate explica modul in care se produce semnificatia insasi, deviatia de la nivelul cuvantului fiind doar un “efect” al acesteia.

In acest stadiu, perspectiva retorica si cea semantica nu sunt inca diferentiate. Separarea lor se realizeaza in momentul in care metafora este plasata in cadrul frazei, devenind dintr-un caz al denominatiei deviante, un caz al predicatiei non-pertinente.

Acest nou mod de teoretizare a metaforei este legat de distinctia realizata de Emile Benveniste intre semantica si semiotica, in lucrarea “Probleme de lingvistica generala”. In cadrul unei discutii despre discurs, Benveniste introduce distinctia dintre unitatile limbii si ale discursului: semnele si fraza. Cuvantul are o dubla natura: pe de o parte, el este compus din unitati fonematice, care sunt de nivel inferior, pe de alta parte, ca unitate semnificanta, este integrat intr-o unitate de ordin superior, anume fraza. Aceasta este o “unitate de discurs”, care desi este compusa din semne, nu e ea insasi un semn[xi]. De aici decurge si distinctia dintre semantica si semiotica: fraza este unitatea semantica, fiind purtatoarea semnificatiei complete minimale, in vreme ce unitate semiotica este cuvantul, ca semn in cadrul codului lexical.

Distinctia subliniata anterior este apreciata de Ricœur ca fiind de o importanta deosebita in ceea priveste studiul metaforei, intrucat ea implica o re-semnificare a relatiilor de tip paradigmatic si sintagmatic. Daca paradigmaticul (in special “derivatiile”), vizeaza semnele in cadrul sistemului si este de ordin semiotic, sintagma, ca nume al insasi formei specifice in care se implineste sensul frazei este de ordin semantic. Consecinta este ca substitutia, care este o relatie de tip paradigmatic, trebuie considerata ca tinand de ordinul semioticului. Pe de alta parte, intrucat efectul de sens rezulta din raportul stabilit intre cuvintele unei fraze, metafora trebuie socotita drept sintagma.

Un alt teoretician al metaforei al metaforei-enunt este I.A.Richards. Daca Benveniste coreleaza teoria metaforei cu semantica frazei, Richards, in lucrarea “Filosofia retoricii”, porneste de la o noua definitie a retoricii insasi. Urmand definitia data retoricii de arhiepiscopul Whateley in secolul al XVIII-lea, el va sustine ca retorica este “o disciplina filosofica ce vrea sa stapaneasca legile fundamentale ale folosirii limbajului (…); este teoria discursului, a gandirii ca discurs”[xii].

Metafora nu produce sens la nivelul cuvantului, deoarece cuvintele nu au o semnificatie proprie, nu au un sens in ele insele, ci numai discursul luat ca tot este purtator al sensului. Sustinand prioritatea actelor de discurs, I.A.Richards pune bazele unei semantici a metaforei care face abstractie de dualitatea teoriei semnelor si a teoriei instantelor de discurs, presupunand teza interaminarii cuvintelor in discurs.

Ricœur sesizeaza ca, in acest caz, metafora, departe de a fi o “deviatie” fata de operatia obisnuita a limbajului, este insasi forma constitutiva a acestuia. A intelege functionarea metaforei inseamna a intelege functionarea intregului limbaj. Metaforizarea nu mai presupune o simpla deplasare a cuvintelor, ci un “schimb intre ganduri”, o “tranzitie intre contexte”. Richards numeste “continut” (tenor) ideea subiacenta si “vehicul” (vehicle) “ideea sub semnul careia este aprehendata cea dintai”[xiii], metafora constituindu-se din interactiunea acestora.

Ricœur semnaleaza mai multe probleme pe care le ridica teoria lui Richards. In primul rand, nu este precizata distinctia dintre sensul metaforic si sensul literal. Singurul criteriu de recunoastere al metaforei este acela ca cuvantul exprima doua idei in acelasi timp, prin interactiunea dintre “continut” si “vehicul”. Insa acelasi criteriu poate fi utilizat si in scopul definirii sensului literal atunci cand nu se poate distinge intre continut si vehicul. Distinctia dintre metaforic si literal nu mai este data de semnificatia insasi a cuvintelor, ci de modul in care functioneaza interactiunea dintre tenor si vehicle. In al doilea rand, desi afirma ca referinta metaforica este extralingvistica, Richard lasa nesolutionata problema raportului dintre metafora si realitate, care este esentiala pentru natura adevarului metaforic.

Pasul decisiv in tratarea metaforei este realizat de catre Max Black, in cunoscutul articol “Metaphors”, publicat in lucrarea “Models and Meatphors”. Analiza semantica pe care o intreprinde autorul vizeaza structura insasi a enuntului metaforic. Metafora se produce la nivelul enuntului luat ca intreg, dar atentia este focalizata asupra unui cuvant particular care este folosit in sens metaforic. Bunaoara, in fraza, “The chairman plowed throught the discussion”, doar cuvantul “plowed” este luat in sens metaforic, celelalte cuvinte nu. Aceasta precizare permite atat corectarea distinctiei dintre “continut” si “vehicul”, despre care se spune ca se refera la ganduri sau la idei si ca interactioneaza, cat si izolarea cuvantului metaforic (desemnat de Black prin “focus”) de restul cuvintelor non-metaforice ale frazei (desemnate prin “frame”). “Folosirea metaforica a termenului focar rezulta din raportul dintre focar si cadru (…), dintre sensul nedivizat al enuntului si sensul focalizat al cuvantului”[xiv]. Astfel, semantica cuvantului este integrata in semantica frazei. In cadrul frazei, al discursului, functia de identitate semantica modificata de metafora este asigurata de cuvant. Desi metafora se produce la nivelul enuntului luat ca intreg, ea “focalizeaza” asupra cuvantului.

In cele din urma, Ricœur apreciaza ca, daca am incerca sa corelam semantica frazei si semantica cuvantului, respectiv teoria metaforei – substitutie si cea a metaforei – interactiune, atunci am putea dovedi ca “locul adevarat” al metaforei in teoria discursului ar fi intre fraza si cuvant, intre predicatie si denumire.

Trebuie precizat ca teoria interactiunii se opune teoriei substitutiei nu doar prin aceea ca sustine producerea metaforei la nivelul intregului enunt, ci si prin respingerea critica a explicarii metaforei prin asemanare sau analogie. Asemanarea este o “notiune vaga”, ce admite doar “gradatii” sau “extreme” nedeterminate si tine mai mult de aprecierea subiectiva, decat de observatie, care este obiectiva. Nu ar fi “mai pertinent” sa admitem ca nu metafora formuleaza o asemanare preexistenta, ci ca, prin metafora se “creeaza” o asemanare care nu exista inaintea acesteia, cel putin nu intr-un mod explicit?

Dificultatea majora pe care o intampina teoriile analizate vizeaza mecanismul prin care metafora de inventie produce sens. Cum actioneaza termenul cadru asupra termenului focar asfel incat se produce o informatie naua, ireductibila atit la uzajul literal cat si la parafraza exhaustiva? De unde vin semnificatiile secunde in atribuirea metaforica? Admitand ca metafora nu se margineste sa transfere in primul plan al semnificatiei conotatii latente, trebuie sa recunoastem ca ea pune in joc proprietati, note care pana atunci nu erau semnificate.

Trebuie tinut cont de faptul ca metafora este o “actiune” asupra limbajului, o “prelucrare” a acestuia, ce consta in atribuirea unor subiecte logice unor predicate care nu pot fi compatibile in mod uzual, obisnuit cu cele dintai. Inainte de a fi o “denumire devianta” a numelor, orice metafora este o “atribuire pertinenta”, o “folosire devianta” a predicatelor la nivelul frazei luata ca intreg, O “predicatie ciudata”, care “distruge” pertinenta semantica a frazei asa cum este aceasta instituita de semnificatiile uzuale, lexicalizate ale termenilor. Prin intermediul noii pertinente, sesizam “rezistenta” cuvintelor in folosirea lor obisnuita, incompatibilitatea acestora la nivelul interpretarii literale a frazei. “Metafora vie” presupune tocmai faptul ca “ceva inca nerostit”, ceva inedit iese la iveala in limbaj. Inovatia semantica echivaleaza cu o noua pertinenta predicativa, cu un plus de semnificatie. In aceste conditii, strategia initiata de Ricoeur consta in deplasarea de la problemele privind schimbarea de sens la nivelul denumirii, la cel al folosirii predicative.

Bibliografie:

Benveniste, Emilio, Probleme de lingvistica generala, Ed. Teora, Bucuresti, 2000, p.123

Black, Max, Models and Metaphors, Cornell Univ. Press, Ithaca, 1962

Fontanier, Pierre, Les Figures du discours, Ed. Flammarion, Paris, 1968

Gennette, Gèrard, „La rhétorique restrient”, in Communications 16, Ed.du Seuil, Paris, 1970

Ricœur, Paul, Metafora vie, Ed. Univers, Bucuresti, 1984

Notes