HERMENEUTICA RORTYANA:

DE LA ADEVAR LA EDIFICARE

 

 

 

Dan Zeman

 

 

 

 

 

S-a susţinut, nu cu mult timp în urmă, că hermeneutica ar reprezenta “noua koiné” a filosofiei. Succedând hegemoniei marxismului din anii ’50-’60 şi celei a structuralismului din anii ’70, hermeneutica pare să se fi instalat în poziţia comodă de centru spre care converg, pentru a se inspira din demersurile sale, abordări din domenii din ce în ce mai diferite, de la critica literară la sociologie sau arhitectură. Se spune că unul dintre motivele pentru care hermeneutica şi-a câştigat acest loc central îl constituie reacţia la tendinţele formalizante şi la pretenţiile de „neutralitate” ale demersului structuralist, alături de o preocupare tot mai accentuată pentru conţinuturi, considerate, în paradigma structuralistă, ca fiind neesenţiale.[i]

 

Într-un astfel de context, în care hermeneutica ocupă o poziţie atât de privilegiată, contestarea întregului demers hermeneutic de către unul dintre cei mai proeminenţi autori ai secolului XX – Richard Rorty – nu putea să treacă neobservată. Într-un text devenit de-acum paradigmatic pentru cei care îi împărtăşesc vederile („Cercetarea ca recontextualizare: O descriere anti-dualistă a interpretării”), Rorty pune la îndoială rostul hermeneuticii într-o cultură în care distincţiile clasice între domeniul ştiinţelor naturii şi cel al ştiinţelor spiritului, bazate pe metode şi practici diferite (explicaţia opusă înţelegerii, comprehensiunii sau interpretării), dispar[ii]. E drept, aceste distincţii sunt astăzi încă larg răspândite în lumea cultă (occidentală sau nu) şi ele îşi mai găsesc încă o mulţime de susţinători; e drept şi că există, la autorul american, o legătură între abandonarea acestor distincţii şi apariţia unui anumit tip de cultură pe care Rorty l-a teoretizat într-o manieră mai degrabă „utopică” – „cultura post-Filosofică”, cea „ironistă” sau „cultura literară” sunt doar unele dintre întruchipările acestui tip[iii]. Însă acest lucru nu dă propunerii lui Rorty de a abandona distincţia dintre cele două tipuri de ştiinţe caracterul de artificialitate pe care Charles Taylor i-l reproşează în eseul amintit. Abandonarea distincţiei respective e departe de a fi doar o simplă „fantezie”; ea e, dimpotrivă, o consecinţă directă a unei poziţii pe care Rorty o numeşte antiesenţialism.

 

Poziţia antiesenţialistă poate fi cel mai bine conturată în opoziţie cu ceea ce Rorty numeşte esenţialism. Acest lucru îl şi face Rorty în eseul menţionat: el imaginează un dialog între esenţialişti şi adversarii lor, din care rezultă cu claritate poziţiile celor două orientări. Aşa cum apare aici, esenţialismul se suprapune în mare măsură peste ceea ce se poate numi realism: credinţa că, în afara şi independent de credinţele noastre, există o lume care îşi are propriul limbaj şi pe care ar trebui să ni-l însuşim, dacă ar fi să spunem că am atins adevărul. Contrar acestei păreri, antiesenţialistul susţine că orice obiect este un obiect contextualizat (adică întotdeauna aflat sub o anumită descriere) şi că cercetarea, departe de a fi o relaţie privilegiată a cercetă-torului cu ceva non-uman, nu e decât recontextualizarea credinţelor mai vechi. Aplicat la disputa dintre ştiinţele naturii şi cele ale spiritului, antiesenţialismul ar susţine poziţia extremă că „orice cercetare este interpretare şi că orice gândire constă în recontextualizare”. Însă Rorty nu consideră că o astfel de extindere a termenului de interpretare ar fi binevenită: el ar acoperi astfel întreaga sferă a activităţii umane şi s-ar transforma într-un termen banal, fără forţă polemică şi cu un conţinut mai degrabă vid. Interpretarea, spune el, „este o noţiune interesantă numai atâta timp cât e în opoziţie cu ceva mai tare, mai ferm, mai puţin controversat – cu ceva de genul «explicaţiei»  sau «ştiinţelor naturii».”[iv]

 

În locul universalizării aplicării conceptului de interpretare, Rorty propune abandonarea distincţiei dintre cele două tipuri de ştiinţe şi conceperea lor drept activităţi între care nu pot fi trasate decât limite de ordin sociologic. El se bazează pe argumentele lui Davidson şi pe noţiunea acestuia de „interpretare radicală”, care fac imposibilă trasarea unei distincţii, interesantă din punct de vedere filosofic, între explicaţie şi interpretare – şi care au, astfel, drept rezultat renunţarea la distincţia în cauză. Dacă acest lucru e făcut, dacă se acceptă această „pierdere”, dispariţia hermeneuticii, ca opusă metodelor din ştiinţele naturii, e următorul pas firesc.

Însă această respingere a hermeneuticii de către Rorty nu e decât una din feţele medaliei. În prima parte din „Adevăr şi metodă”, Gadamer face o analiză a conceptului de Bildung, din perspectiva apartenenţei lui la cultura clasică, umanistă. Acest concept e în opinia autorului german de o importanţă capitală pentru ştiinţele spiritului: pe de o parte, el susţine că toate încercările celor care au militat pentru autonomizarea ştiinţelor spiritului şi a scoaterii lor de sub tutela metodologiei ştiinţelor naturii s-au bazat, chiar dacă inconştient, pe acest concept, iar pe de alta, că doar prin intermediul său se poate pune în evidenţă relevanţa ştiinţelor spiritului pentru filosofie.

Ceea ce e însă cel mai important, în acest context, e că acele trăsături ale celor ce activează în interiorul acestor ştiinţe – „tactul”, „simţul” istoric sau estetic – nu sunt posibile fără existenţa unei formaţii, a unei Bildung prin care cel ce interpretează trecutul nu poate deveni competent dacă nu s-a îmbogăţit pe sine în acest proces de interpretare şi nu e astfel conştient de devenirea sa. Deschiderea spre ceva diferit, alături de conştientizarea propriei diferenţe şi de asumarea contingenţei propriilor idei, nu sunt altceva decât caracteristicile esenţiale ale unei atitudini hermeneutice autentice.[v]

 

Rorty preia conceptul de Bildung în capitolul final din Philosophy and the Mirror of Nature. Pentru început, el se referă la meritele polemice ale conceptului de „hermeneutică”, aşa cum a fost el teoretizat de autorul german, subliniind faptul că pentru Gadamer hermeneutica nu e o metodă de a obţine adevărul, şi nici „o metodologie a ştiinţelor spiritului, ci o încercare a unei înţelegeri asupra a ceea ce ştiinţele spiritului sunt în realitate dincolo de conştiinţa lor de sine metodică”[vi]. Rorty pune acest demers în slujba propriei sale dorinţe de a scăpa de ceea ce el numeşte „filosofie centrată epistemologic” – acel tip de filosofie care se identifică cu teoria cunoaşterii şi care se zbate să furnizeze un metavocabular în care să poată fi traduse toate discur-surile, permiţând astfel ca ele să devină comensurabile. Hermeneutica gadameriană ar fi deci un efort de a scăpa de înţelegerea omului ca fiind „cunoscător de esenţe”.

Apoi, Rorty consideră că Gadamer a reuşit să se-pare noţiunea romantică a omului autocreator de back-ground-ul ei filosofic: dualismul cartezian şi noţiunea de „constituţie transcendentală”. Această separare e posibilă tocmai prin înlocuirea termenului de „cunoaştere”, ca scop al gândirii, cu cel de Bildung: a te autocrea, a te edifica (cum spune Rorty, modificând conceptul gada-merian), e mult mai important decât a şti cum sunt lucrurile în realitate.

 

Edificarea înseamnă pentru Rorty, pe lângă activitatea hermeneutică de a apropia cultura noastră de alte culturi sau de alte perioade istorice, şi găsirea unor modalităţi noi de a vorbi, mai rodnice şi mai interesante – găsire ce ar fi apoi urmată de o „inversare” a acestei activităţi: încercarea de a reinterpreta ceea ce ne e familiar prin noii termeni, nefamiliari. Cunoaşterea ştiinţifică şi căutarea adevărului sunt, în opinia lui Gadamer şi a lui Rorty – dar şi la Heidegger sau Sartre – doar unele dintre multele modalităţi prin care edificarea e posibilă. Propria noastră descriere în termenii ştiinţelor naturii s-ar afla astfel pe aceeaşi treaptă cu cele oferite de poeţi, romancieri, psihologi, antropologi sau mistici.

Activitatea de a redescrie familiarul prin nefamiliar, de a ne însuşi noi modalităţi de a vorbi, în cadrul a ceea ce Rorty numeşte „conversaţia umanităţii”, de a adopta alte vocabulare (cum va spune în Contingenţă, ironie şi solidaritate[vii]) ar fi în acest fel edificatoare fără a fi constructivă – în măsura în care prin „constructiv” se înţelege acel tip de consens ce se stabileşte în cadrul discursului „normal”. Şi aceasta, pentru că activitatea edificatoare nu poate fi decât „anormală”.[viii]

Rezultatul acestei preluări a conceptului de Bildung în economia lucrării sale e distincţia pe care Rorty o face între două moduri de a face filosofie şi între două tipuri, corespunzătoare, de filosofi. Pe de o parte, e vorba de întreaga tradiţie filosofică (numită de Rorty în altă parte „canonul Platon-Kant”), centrată în jurul metaforei „oglinzii naturii”; conform acesteia, scopul filosofiei e de a conduce spre obţinerea adevărului prin indicarea condiţiilor şi a metodelor universale cu ajutorul cărora acest ţel poate fi îndeplinit.

De cealaltă parte, se află filosofii pe care Rorty îi numeşte „periferici”: aceia care, precum Kierkegaard, James, Dewey, ultimul Wittgenstein sau Heidegger, se îndoiesc că a elucida „mecanismul” cunoaşterii ar fi ceva atât de „esenţial” pentru noi încât altceva nu merită spus, şi care nu se îndoiesc că ceea ce e considerat acum a fi o „superstiţie” era considerat „triumful raţiunii” în secolul trecut. Pe primii filosofi, Rorty îi numeşte sistematici; pe ultimii, edificatori. „Marii filosofi sistematici sunt constructivi şi oferă argumente. Marii filosofi edificatori reacţionează [împotriva primilor] şi oferă satire, parodii, aforisme. Ei ştiu că opera lor nu mai are sens atunci când perioada împotriva căreia reacţionează s-a încheiat. Ei sunt periferici în mod intenţionat. Marii filosofi sistematici, la fel ca marii oameni de ştiinţă, construiesc pentru eternitate. Marii filosofi edificatori distrug de dragul propriilor lor generaţii. Filosofii sistematici vor să pună subiectul lor pe calea sigură a ştiinţei. Filosofii edificatori vor să păstreze spaţiul deschis pentru acel sentiment de mirare pe care-l pot cauza uneori poeţii – mirarea că există ceva nou sub soare, care nu e o reprezentare precisă a ceea ce era deja prezent, ceva ce nu poate fi (cel puţin pentru moment) explicat şi care de-abia poate fi descris.”[ix]

 

Filosofia edificatoare propune înlocuirea dorinţei pentru comensurabilitatea tuturor vocabularelor cu dorinţa pentru continuarea conversaţiei şi încearcă să ferească filosofia de a ajunge pe „calea sigură a ştiinţei”. Înţeleasă prin prisma conceptului de Bildung, atitudinea hermeneutică e una care în opinia lui Rorty poate ajuta la atingerea acestui deziderat.

 

 

 

 

Note: