EUPHIDAS – European Philosophical Databases Systems

Constantin Noica

şi Puterile limbajului

Emilia Guliciuc

“Ca un miracol ţâşneşte limba din gura unei naţiuni” exclama Wilhelm von Humboldt. De miracolul limbii, mai ales de cel al limbii române, s-a apropiat Constantin Noica în tentativa sa filosoficã.

Dacã graiul nostru spune într-adevãr lucruri ce nu s-au rostit întotdeauna în alte limbi, atunci în mãsura în care existã un rest românesc suntem datori lumii cu acest rest, credea Noica. Suntem datori nu numai lumii, ci şi nouã, ca purtãtori ai limbii, cãci noi gândim şi creăm în cuvintele noastre. Multe dintre ele au fost uitate.

"Din aceastã uitare noi le putem scoate pe toate cele ce par grãitoare: pe unele pentru a ne desfãta numai, ca într-un muzeu, pe altele spre a le reîmprospãta şi spori gândul din neaşteptatele, uneori uimitoarele lor adâncimi de neînţeles” [CRR: 8].

Existã ceva “daimonic” în cuvânt - scria Noica. Platon denumea “daimon” ceea ce stã întotdeauna deasupra noastrã, imediat deasupra condiţiei noastre. Dacã eşti lector, daimonul este situaţia de conferenţiar la care tinzi sã ajungi; dacã trãieşti sub zodia raţionalismului, daimonul este sensibilitatea. El este ceva în acelaşi timp apropiat, pentru cã este în imediatul nostru, dar şi enigmatic.

Ceva de aceastã naturã reprezintă pentru cugetul nostru, cuvântul. El este întotdeauna cu o treaptã peste ceea ce ştim. Pentru a sublinia rolul cuvântului la vechii greci, Fenelon scria: “totul atârna de popor, iar poporul atârna de oratori”[i].

Esenţial, filosoful este un om al nuanţelor. Am putea spune chiar cã esenţiale pentru omul în general sunt nuanţele.

"Dacã într-o zi, ca vorbitori de limbã românã - spune Noica - nu vom mai face deosebirea dintre “cãtre” şi “spre” vom fi trãdat spiritul limbii. Esenţiale omului îi sunt nuanţele de înţeles. Esenţiale îi sunt cuvintele”[CFR: 4].

În scrisoarea adresatã lui Emil Cioran în 1957, intitulatã Rãspuns al unui prieten îndepãrtat, Noica nu mai are aceiaşi atitudine faţã de nuanţe, presat probabil de context.

“…E prea târziu sã invocãm nuanţele. Acum joacã distincţiile. Tu însã eşti de partea acelei Europe care moare, una a nuanţelor” [ii].

Acum nuanţele nu mai sunt o condiţie a bogãţiei spiritului şi cu atât mai puţin o condiţie de supravieţuire; sunt semnul decãderii sale. Cu toate acestea, apropierea de cuvinte se menţine. Nu te poţi despãrţi de ele, aşa cum o faci de o idee, de un gând sau de un autor. Dar ce fel de cuvinte sunt cele de care nu ne putem desprinde?

“Nu sunt ale lingvistului, pentru care cuvintele ar trebui sã aibã şi unicitate, de vreme ce se vor ştiinţifice. Nu sunt nici cuvintele ca mijloc de comunicare, cãci atunci oricare cuvânt ar fi bun. Nu sunt de aceea cuvintele oricãrei limbi, dar nici cuvintele unei limbi anumite, dacã ar însemna sã ţi se refuze astfel accesul la universal” [CFR: 125].

Sunt acele cuvinte-zeitãţi, deţinãtoare de puteri magice, sunt cele care transformã lumea sau o creeazã, cuvinte-întemeietoare, care pun în mişcare lumea.

“Un cuvânt e de obicei un mijloc de exprimare: o idee se exprimã prin cuvinte. Dar acum iatã un cuvânt care se exprimã prin idei. Fraza se poate turna toatã într-un cuvânt: întregi desfãşurãri de gânduri se focalizeazã în el, iar limba însãşi din care cuvântul face parte, se poate reflecta în el, ca într-un punct de acumulare” [CFR: 126].

Situat în imediata noastrã apropiere, mai curând decât propoziţiile şi frazele, cuvântul devine, în acelaşi timp, şi cea mai misterioasã referinţã pentru cuget. Aici este de căutat daimonia cuvintelor, mai ales a celor ce dau seamã de universal în particularul unei limbi.

Filosofia se întemeiazã cel mai bine cu termeni care au o mare tensiune în ei; iar cugetarea filosoficã se bucurã, aşa cum scria Hegel, când întâlneşte în limbi cuvinte nu numai cu semnificaţii deosebite, dar şi opuse. Bucuria aflãrii unor asemenea cuvinte, ce ne transmit o lecţie fundamentalã de viaţã, simţire şi cugetare este cea care l-a cãlãuzit pe Noica prin rostirea româneascã.

Filosofia şi ştiinţa se folosesc de concepte. Noica a încercat sã impunã cuvântul care este, de fapt, conceptul întrupat în vorbire. Dar tocmai aceastã întrupare aduce spor lumii, cãci cuvântul poate purta în el o bogãţie mai mare decât conceptul.

“Aceasta (noţiunea n.n.) nu are decât sferã şi conţinut pe când cuvântul are sferã şi câmp, aşa cum ne-au arãtat-o cuvintele creaţiei şi frumosului din limba noastrã. Sau şi mai mult, cuvântul are sferã şi câmp (însemnare şi înţeles), dar şi libertate. Conceptul, care a înţeles sã prindã lucrurile în unitatea lui, s-a prins el însuşi, ca tot ce este tiranic: abia cuvântul, care parcã exploreazã lumea cu polipii şi antenele sale, poate scoate conceptul din îngheţ. Daţi-mi voie sã spun şi asta, te ispiteşte cuvântul. El trimite la altceva, se joacã, se dezminte şi pânã la urmã se contopeşte cu contradictoriul sãu, dacã-i place, cum fãceau dorul şi atâtea cuvinte din limba noastrã” [CRR: 322].

Cuvintele nu sunt numai mesagerele gândului, nu vieţuiesc numai prin delegaţie, ci îşi au şi trãirea lor proprie, sunt investite şi cu trãirea realului.

"Prin cuvinte suntem odatã cu lucrurile” [CRR: 322] scrie Noica, trecem în fiecare ceas al existenţei noastre prin cuvintele care ne sunt hotãrâtoare. Nu toate cuvintele unei limbi au acelaşi statut, dar cele care sunt hotãrâtoare ne în-fiinţeazã ca oameni şi ca neam. Noi trebuie sã ştim sã ne apropiem aceste cuvinte.

Noica îşi exprima nemulţumirea pentru cuvintele cu care UNESCO ne-a acceptat în alcãtuirea unui dicţio-nar internaţional de termeni literari: dor, doinã, colindã. Nu-l întrista faptul cã se reţinuserã doar trei cuvinte, ci faptul cã sunt acestea. Ele ne reduc cultura noastrã la o singurã dimensiune: cultura popularã. Interesul care ne este arãtat este pur etnologic. Ori limba noastrã, prin comoara cuvintelor ei, are şi impresionante valenţe filosofice.

Filosoful propune câteva cuvinte care pot într-adevãr sã spunã ceva în substanţa culturii europene, sã ne defineascã mai corect.

Primul este lãmurire, cuvânt care, pentru orice european, înseamnã a pricepe cu fiinţa ta întreagã. Lãmurire spunem noi, de la lamurã, “curãţenia ultimã a lucrului” [CRR: 265].

Cu sinea, cu “mândreţea acesta a graiului nostru ne-am putea înfãţişa la orice concurs de frumuseţe a gândului” [CRR: 266].

Sinele este pentru noi un Pigmalion care a creat, din propria lui substanţã, o Galatee, sinea. Cu sinea lucru-rilor lumea te solicitã, te ispiteşte şi cultura întreagã este o încercare de a surprinde sinea cuiva, sau a ceva.

Descrirea culturii e întru sinea lucrurilor, iar întru este un cuvânt plin de sevã filosoficã. El exprimã deopotrivã îndrãzneala şi timiditatea “tãria de a pãtrun-de în, dar şi discreţia de a rãmâne la" [CRR: 266], el poartã contradicţiile fiinţei, deschide orizont în demer-surile gândirii, reprezintã limitaţia ce nu limiteazã.

Întru înseamnã şi înspre şi în, el indicã deopotrivã şi faptul de a sta şi de a se mişca în. Nod de contradicţii aceastã vocabulã a suscitat o adevãratã fascinaţie pentru Noica. Pe plan logic, întru îi sugerează filosofului câm-pul logic, materia de început a logicii. Individualul nu este sub general, ci întru general. Cuplul logic individual - general, şi câmpul logic ce se creeazã astfel, reprezintã substanţa vie a logicii.

Prepoziţia întru este şi o promisiune de speculaţie ontologicã. Pe linia devenirii întru fiinţã, Noica a închegat o întreagã filosofie, care nu e pânã la urmã, susţine chiar filosoful [CRR: 33], decât o explicitare a lui întru. Astfel întru înseamnã mişcare închisã, cerc, iar cercul este condiţia de principiu a filosofiei [DF: 16], cãci orice conştiinţã filosoficã e una reflexivã.

Logica este şi ea conştiinţã de sine a cercului, mai mult, cercul se regãseşte şi în eticã, esteticã, cunoaştere etc. Apoi, chiar în sânul mişcãrii închise, întru poartã totuşi ceva deschis: orientarea [CRR: 33]. Termenii pe care-i leagã nu-i sunt indiferenţi.

Un al treilea câştig adus de întru, în plan ontologic, este de a pune în luminã un spaţiu care, întocmai unui orizont, este “mişcãtor” [CRR: 34]. De fapt se pune în joc spaţialitatea, categoria limitaţiei ce nu limitează.

În rezumat, pentru Noica în conţinut, întru poartã contradicţiile fundamentale ce se ivesc în sânul fiinţei, în mişcarea sa, are ceva din demersul gândirii deschizãtoare de orizont logic, iar formal întru reprezintã cercul, orientarea, orizontul mişcător, limitaţia ce nu limitează.

"Dacã n-ar fi decât o prepoziţie, s-ar putea spune cã întru este un sistem de filosofie” [CRR: 34].

Întrupãrile lui întru depãşesc spaţiul unui singur trup: devin împieliţãri. E cuvântul care vorbeşte despre marile ispite şi riscuri ale culturii noastre, e întruparea în mai multe piei, e putinţa de a ieşi din propria piele şi de a te “pune în pielea” altcuiva, e un fel de a trãi întregul univers, de a-l simţi ca pe tine însuţi.

Se cade - nu se cade este un alt cuvânt privilegiat de filosof.

“Se cade - nu se cade”: cât de bine i-ar sta perechii acesteia într-un dicţionar de termeni literari!" [CRR: 267] scrie Noica. Totul se desfãşoarã pornind de la acest cuvânt al cãderii pe care limba românã l-a înãlţat pe un neaşteptat urcuş: “a cãdea pe gânduri” (“Numai cãzut pe gânduri” - scrie Constantin Barbu - eşti în consonanţã cu lumea. Numai atunci povestea ei începe sã-ţi sune în ureche"[iii]).

Cuvântul rost - rostire trimite în cel mai adânc miracol al devenirii. E o adevãratã peripeţie istoria acestui cuvânt, crede Noica: iniţial cioc de pasãre (gură) a trecut în cioc, pisc de corabie (adicã a trecut de la naturã la civilizaţie, iar de aici la culturã), a devenit un mod de a-ţi întocmi viaţa, cumpãt, noimã, scop, justificare: rostul lumii şi rostirea ei.

În aceste cuvinte ale limbii noastre şi în gândurile pe care le poartã, regãsim limitaţia care nu limiteazã, închiderea care se deschide, indicatori de prezenţã a spiritului în lume.

Când un cuvânt are atâta bogãţie, strângând în el multe din înţelesurile lumii, nu mai aparţine unei singure limbi, ci reprezintã mitul unei culturi sau al omului, opina filosoful. În câte un cuvânt se cuprinde întreaga lume şi atunci, spune filosoful, despãrţirea de cuvinte este cu putinţã.

“Poţi lua un cuvânt şi pleca cu el în lume”.

Noica a luat câteva, ca într-o arcã a lui Noe, salvându-le de potopul limbajelor tehnice ce ameninţã lumea limbii.

La începutul veacului trecut corecta potrivire a cuvintelor şi etimologismul acopereau întreaga ştiinţã a limbii. Eşecul contemporan al unui astfel de mod de a concepe ştiinţa limbii se datoreazã faptului cã acesta nu mai e în mãsurã sã acopere logosul în totalitatea lui, ca gând şi cuvânt deopotrivã. Analizele se opresc la formele gramaticale, trecându-se peste cuvinte, care reprezintã viaţa rostirii. Dacã e cu putinţã ceva nou într-o limbă, acest fapt se va petrece la nivelul individualului ei, respectiv al cuvântului.

Este necesarã, de aceea, repunerea cu acuitate şi în prim plan, a problemei sensului cuvintelor şi nu atât a formei lor. Noica a fost atras de posibilitatea de a elabora un sens lipsit de rigiditate al fiinţei, un sens în care fiinţa nu îngheaţã, nu încremeneşte într-una din dimensiunile sale, devenind astfel intimã pentru om. Aceastã posibilitate e prezentã în limba românã de la cronicari încoace, şi în ea şi-ar afla adãpost o înţelegere mai bogatã a lumii.

A aduce gândul şi sentimentul în lume prin limbaj e un act de tulburãtoare confesiune, dar şi o posibilã sursã de distorsiuni, cãci, aşa cum scria Heidegger, “câtã vreme vom rãmâne la prevãzãtoarea istorie şi la iubirea de cuvinte, rostirea nu ne va spune niciodatã nimic” [iv].

”O! - spunea Tchuang-tse - cât aş dori sã gãsesc pe cineva care a încetat sã gândeascã la cuvinte şi sã vorbesc cu el!”[v].

Homer, în spaţiul elen, scria şi el: vorbele sunt înaripate, gata mereu sã-şi ia zborul, şi dacã le vom prinde numai în ţarcul dinţilor, fãrã a le trece prin simţirile, intuiţia şi-apoi, raţiunea noastrã, totul e zadarnic.

Noica a încercat sã facã auzit şi înţeles gândul filosofic, luminându-l şi scoţându-l în lume prin cuvinte - cheie ale rostirii noastre, dar fãrã sã rãmânã la ele, ci trecând dincolo de ele.

De altfel Noica şi scria: “cugetarea filosoficã nu pare a fi avut şi a avea nevoie de limbaj simbolic sau cod: cu alte cuvinte foloseşte limba nu limbajul" [CRR: 8].

NOTE