Abducţia

şi  

specificul  categoriilor  filosofice

 

 

 

Viorel  Guliciuc

 

 

 

 

                Întrucât se constituie şi funcţionează pe baza limbajului natural, filosofia nu de alte sau de noi cuvinte are nevoie, ci de alte, (noi) gânduri, idei. Din perspectivă abductivă, aceasta înseamnă, până la urmă, că origi-nalitatea filosofiei este direct dependentă de capacitatea de a impune noi trame sau, mai adesea, de a propune noi interpretări ale tramelor vechi.

            Pe de altă parte, în limbajul filosofiei, elementele aparţinând vocabularului strict filosofic, se amestecă şi interacţionează cu cele ale vocabularului comun, ceea ce s-a şi încercat a se scoate deja în evidenţă atunci când s-a atras atenţia asupra fenomenului de expansiune designa-tivă pe care îl suportă lexemele "specific" filosofice, la contactul şi sub presiunea acelora aparţinând limbajului obişnuit. Ceea ce e deosebit de important de reţinut, însă, este că încercarea de analiză a limbajului şi mai ales a terminologiei filosofice, din perspectivă semiotico-lingvistico-structurală  poate fi propusă şi din perspectivă abductivă.

            "Dacă specificul semioticii este de a se ocupa de structurarea figurilor cunoaşterii (lingvistice, narative, estetice, argumentative, etc.) orice text filosofic, în calitate de interpretare a lumii ca totalitate, este deja o activitate esenţialmente semiotică, iar tratamentul pe care-l postulează va fi, în mod necesar, de aceeaşi natură, în acelaşi timp semiotic şi filosofic. Căci semiotica şi filosofia au în comun faptul că nu suportă niveluri «meta» sau «secunde»"[i].

 

            Cu excepţia refuzului de a admite nivelele "meta", pentru demersurile semiotic sau filosofic, se poate spune că autorul danez surprinde corect legătura dintre semio-tică şi filosofie, ca arte interpretative sau, mai bine, ca activităţi interpretative.

             "Pentru a departaja diferitele areale de cunoştinţe, ca şi pentru a situa aplicabilitatea semioticii, ilustrarea care urmează se va angaja pe un drum devenit familiar în filosofia analitică. în ciuda aparenţelor lor, aceste consideraţii nu se aplică studiului diferitelor tipuri de «limbaj», ci la acela al diferitelor tipuri de «noţiuni»: vizatul lor nu va fi deci lingvistic, ci cognitiv, scrie Almeida"[1:42]

            În efortul său teoretico-metodologic, autorul ci­tat apelează la trei liste lexicale, pe care, mai apoi, le analizează:

"1) «joc», «desert», «bun», «cer», «roşu», «a dori»;

 2) «neutron», «hexaedru», «erezie», «dieză»,   «metonimie», «deflaţie»;

 3) «deci», «semnifică», «obiect», «adevărat», «teorie», «identic»"[ii].

           

            Trecând la analiza acestora, el vizează stabilirea tramelor pe care, în funcţie de natura lor,  le putem prevedea în organizarea unui discurs.

            Astfel, "termenii primei liste au drept caracteris-tică de a putea fi folosiţi înainte de a fi definiţi. Regu­lile uzajului lor se induc din aplicaţiile lor con­crete, şi este posibil de a-ţi petrece întreaga viaţă utilizându-le corect, fără a ajunge să găseşti o regulă... Dar este important să nu te înşeli asupra punctului de vedere: aceasta nu se datorează faptului că aceşti termeni sunt polisemici (semnificaţia cuvântului «joc» e, până la urmă, destul de univocă). Noţiunea pe care o comportă este de natură complexă. Dacă folosim şi numim fără dificultate asemenea noţiuni, dar ajungem, atât de greu, să le definim, aceasta se întâmplă  deoarece învăţarea lor se face prin aproximaţii prototipice, implicitând valori «prin definiţie» sau urmând «aere de familie». De exemplu se ştie că joc e ceva comun între şah, bridge, fotbal, etc..."[iii].

 

            Aşa cum oricine poate constata, discursul filosofic nu este străin de utilizarea unor asemenea noţiuni care, în sensul deplin al cuvântului, au atât designaţie, cât şi denotaţie.  Acest fapt este menit să in­fluenţeze nu numai coordinarea semnificaţiilor tuturor tipurilor de noţiuni utilizate în cadrul unui discurs filosofic, ci şi cooperarea interpretativă a diferitelor instanţe ale acestuia.

            "În schimb, termenii celei de-a doua liste au nevoie de a fi definiţi, înainte de utilizare şi nu pot fi înţeleşi decât prin raportare la o teorie care îi forjează sau îi defineşte în mod axiomatic, adică a priori" [1: 43].

            Se pune problema diferenţelor dintre noţiunile aparţinând primelor două liste. în această privinţă, "se poate spune că, cunoaşterea postulată de prima listă este de tip «pragmatic» (a nu se confunda cu «empiric»), în timp ce, pentru cea de-a doua, ea va fi «teoretică». Nu toate noţiunile teoretice sunt în mod necesar «ştiinţifice» (muzica posedă o teorie fără a fi, prin această, o ştiinţă), ci, în principiu, nu există ştiinţă fără acest al doilea tip de noţiuni. O ştiinţă se naşte dintr-un gest care decupează realitatea în unităţi teoretice numite obiecte. Acestea se determină prin relaţie, în interiorul unui sistem închis şi dispun de o listă limitată de trăsături pertinente care le conferă o definiţie univocă. Această definiţie va echivala deci locului pe care-l ocupă aceste unităţi în distribuţia sistemului. Avantajul logic al unei asemenea opţiuni este de a putea privilegia inferenţele deductive, care sunt singurele ce permit prevederea unui anumit grad plauzibil de certitudine" [1: 43].

 

            Discuţia despre specificitatea celui de-al doilea tip de noţiuni se transformă, astfel, într-o discuţie privind statutul semioticii înseşi.

            "Perplexitatea semioticii constă în aceea că ea îşi dă ca sarcină de a descrie tot ceea ce poate servi pentru a semnifica – în particular figurile cunoaşterii noastre pragmatice: povestiri, con­versaţii, opere de artă, care sunt tot atât de complexe ca şi capacitatea noastră de a trăi asemenea situaţii – şi că, în acelaşi timp, ea aspiră la a se defini ca ştiinţă, adică de a se baza pe sisteme închise, pe postulate şi liste de trăsături pertinente. Riscul este acela că, devenind un sistem teoretic (ceea ce este jus­tificat) semiotica consideră ca fiind la fel de teoretică experienţa umană şi atribuie semnificaţiilor pragmatice definiţii deductive. Idealul semioticii numite «structurale» este, în mod precis, de a putea sesiza orice semnificaţie, pornind de la un efect de diferenţă în interiorul unui sistem, adică prin abstragerea de trăsă-turi pertinente; într-o anumită măsură, «de a deduce» sensul în forme riguroase. Or, atunci când această rigoa-re se aplică la enunţuri de tip teoretic, rezultatul este într-un grad foarte înalt, satisfăcător. În cazul enun-ţurilor de tip pragmatic, în schimb, rigoarea devine re-ducţie sterilizantă; aici ea lasă să treacă printre ochiurile pertinenţei exact ceea ce ar dori să reţină. Trebuie deci să fie lărgită noţiunea de ştiinţă, pentru a-i permite acesteia să trateze, cu preţul unei pierderi în exactitate, natura calitativă a faptelor de semnificaţie. Metoda potrivită nu poate fi, atunci, decât abductivă" [1:43-44].

 

            Cel mai interesant pentru o tentativă de explorare semiotică abductivă a specificului discursului filosofic, în calitate de obiect semiotic distinct, multinivelar, multidi-mensional şi multiorizontal, rămâne, însă, fără, îndoială, cel de-al treilea tip de noţiuni. Ele, scrie semioticianul da-nez prezentat, sunt noţiuni "care intervin atât în enun-ţurile pragmatice, cât şi în enunţuri teoretice, fără a putea, totuşi, aparţine vreuneia  dintre cele două clase. Expresii cum sunt cele prezente în a treia listă există în orice ştiinţă, fără ca să-i revină nici uneia sarcina de a le defini. Limbajul ordinar le utilizează în mod egal şi cu aceleaşi accepţiuni ca şi limbajul teoretic, dar învăţarea lor nu procedează prin prototipuri pragmatice. S-ar putea spune că aceşti termeni sunt «transcendenţi» dacă nu se înţelege prin aceasta faptul că ei «călătoresc». într-o anumită măsură, ei constituie reţeaua de bază ce ne permite, pur şi simplu, să vorbim despre alte lucruri, atât în mod pragmatic, cât şi în mod teoretic. Ele configurează ceva de genul regulilor de joc ale oricărui limbaj posibil. Tot datorită lor, noţiunile se configurează în arhitecturi de gândire"[1:44]

 

            Să observăm, mai întâi, similaritatea concluziilor unor cercetări de filosofie privind cuvintele întemeietoare de lume şi sens – cum sunt, de pildă, cele ale lui Constantin Noica[iv] – şi a celor de semiotică abductivă – cazul de faţă.

            Pe de altă parte, să constatăm că termenii din cea de-a treia listă nu au decât denotaţie şi că, de aceea, dificultatea reprezentării lor e maximă. în al treilea rând să observăm frecvenţa sporită cu care aceste noţiuni pot fi întâlnite în discursul metafizic şi respectiv în cel filosofic, în raport cu toate celelalte tipuri de discurs discriminate de Morris[v].

            În aceste condiţii, este firesc să considerăm, împreună cu semioticianul danez prezentat, că:  "a defini noţiunile de tipul 3) este o sarcină filosofică. A spune că filosofia nu posedă nici fapte, nici obiecte proprii, înseamnă a spune că nu există nici o condiţie, specific filosofică, care ar putea fi extrasă, pe baza unei liste de trăsături pertinente. Altfel spus, filosofia nu este o altă formă teoretică de a decupa realitatea în fapte sau în obiecte specific filosofice. Ea defineşte, mai degrabă, «ceea ce este» un fapt sau un obiect. Dacă ştiinţele «joacă» în interiorul limitelor pe care şi le fixează,  se poate spune,  împrumutând formula lui J. Carse, că filosofia «joacă» «cu» limitele înseşi. Pentru acest joc, cu necesitate infinit, filosofia dispune, la plecare, doar de uzajul comun ordinar (pragmatic sau teoretic) al limbajului. Paradoxul său consistă în a avea de definit, cu limbajul, cadrul conceptual care explică înseşi condiţiile oricărui limbaj. Rezultatul e că fundamentele devin, astfel, fenomene, iar filosofia se diluează în semiotică..."[1: 44-45].

 

            Or, în filosofie, uzajul comun al limbajului este mereu dublat, în special atunci când este vorba de noţiuni aparţinând celei de-a treia liste, de ceea ce a fost numit aici "proces de expansiune designativă".  "Intervine atunci o a doua operaţie care salvează originalitatea filosofiei: metaforizarea noţiunilor de bază. în general, această metaforizare ia forma unui mecanism retoric numit «catahreză». El consistă în a atribui un nume deja folosit într-un anumit domeniu, unei noţiuni care nu are nume propriu, ca atunci când se atribuie «picioare» mesei, «foi» hârtiei sau «aripi» avionului. Dar, odată descătuşat de uzajul său comun, limbajul nu-şi pierde, prin aceasta, puternica sa tendinţă referenţială. El va forja, atunci, lumi fictive, în interiorul cărora noţiunile transcendente funcţionează ca nişte cvasi-obiecte («substanţă», «accident», «subiect» etc.) Riscul – denunţat de Kant, Wittgenstein şi filosofia analitică – este acela de a uita că asemenea noţiuni procedează la o simplă deplasare de termeni, în vederea explorării unui proces şi că, deci, ele nu sunt nici noţiuni onto-pragmatice, nici termeni teoretici ai unui sistem" [1:45].

            Atent la celebra "eroare a referenţialităţii", Traian-Dinorel Stănciulescu consideră că obiectele sau fenomenele naturii nu sunt prin ele însele semne[vi].

            Aşa după cum arată Petru Ioan, cuvintele şi conceptele denumesc: "direct fapte, obiecte, evenimente reale, fizice, concrete", în timp ce categoriile sunt "noţiuni primare, originare, fundamentale, născute direct, imediat şi nemijlocit din actul fundamental de cunoaştere experimentală"[vii].

            Această opinie pare a fi împărtăşită şi de Emanuel Vasiliu atunci când discută raportul dintre concept şi reprezentare[viii].Tocmai datorită caracterului de cvasi-obiecte al noţiunilor filosofice spunem că discursul filosofic nu este atât unul ficţional, cât unul “meta” sau, mai  exact, cvasi-ficţional.

            Într-adevăr, dacă în literatura ficţională obişnuită şi mai ales în aceea SF se construiesc, efectiv, lumi posibile, vii, concrete, fenomenale, în literatura filosofică procesul de construcţie vizează nu atât posibilitatea, cât putinţa[ix].

            Ceea ce se dezvoltă în şi prin discursul filosofic nu este atât o lume posibilă propriu-zisă, cât explorarea putinţei ei.

 

 

 

 

 

Note: