MENTALITATEA TOLERANTĂ

 

 

 

 

Sorin-Tudor Maxim

 

 

 

 

            Nu ne-am născut toleranţi. Putem însă deveni prin educaţie şi cultură. Aşa cum există o mentalitate totalitară – despre care, de altfel, s-a scris foarte mult – putem constata cu uşurinţă că şi problematica toleranţei poate fi tratată în termeni de „mentalitate”. Trebuie, însă, să recunoaştem că oamenii sunt mai degrabă intoleranţi şi puţin înclinaţi să se înţeleagă reciproc: „Ei sunt atât de plini de ideile lor, încât nu mai este loc pentru cele ale altora.” (La Bruyère, Les Caractères, Des jugements, 9)

 

            Toleranţa, ca respect pentru celălalt. Respectul opiniilor diferite, ca şi a unor maniere de a acţiona, ce ne apar ca cel puţin stranii, dacă nu de neînţeles, ţine de o anumită mentalitate şi cultură: toleranţa presupune să ai convingeri ferme şi profunde, respectându-le în acelaşi timp şi pe cele ale semenilor tăi.

            Atitudinea tolerantă este, în egală măsură, intransigentă şi binevoitoare: fermă, în măsura în care respectul faţă de viaţă şi persoană este încălcat; îngăduitoare, în măsura în care se manifestă ca bunăvoinţă – altfel spus, „voinţă bună” – faţă de preocupările şi aspiraţiile, diferite, dar nu mai puţin legitime, ale celorlalţi.

            Respectul pentru celălalt începe cu toleranţa. Altfel spus, trebuie să recunoaştem fiecăruia dreptul de a-şi exprima propriile păreri şi de a-şi urmări punerea în practică a propriilor convingeri, chiar dacă nu le împărtăşim. Onestitatea ne obligă să-i tratăm pe ceilalţi cum am vrea să fim noi înşine trataţi de ei. Tot onestitatea ne determină să acceptăm că această atitudine, tolerantă şi echilibrată, este rezultatul unei opţiuni deloc facile, ce presupune renunţări, reevaluări, autocon-strângeri.

 

            Parafrazând o cunoscută expresie sartriană, putem afirma cu îndreptăţire că „toleranţa nu este, ea se face”. Într-adevăr, toleranţa este o „continuă facere” prin cul-tură[i]. Incultura este întotdeauna intolerantă pentru că, lipsită fiind de cunoaşterea şi înţelegerea unei pluralităţi de puncte de vedere, transformă perspectiva proprie asupra lumii în singura posibilă şi acceptabilă.

            Drumul spre toleranţă se realizează prin stăpânire de sine şi măsură (echilibru), prin cumpătare şi responsabilitate, prin bun simţ şi omenie, prin altruism[ii] şi onestitate. Toleranţa presupune, de asemenea, dorinţă şi voinţă de înnoire morală, înţelegând că un ataşament orb faţă de un ansamblu unic şi unificat de valori generează, mai degrabă, intoleranţă decât îngăduinţă şi respect faţă de ceilalţi şi sistemele lor de valori, individuale sau colective.

            Dimpotrivă, mentalitatea tolerantă este opusă neîncrederii, lipsei de generozitate, dispreţului faţă de persoană, conduitei „narcisiste”, aroganţei, prejudecă-ţilor, ca şi respectului exagerat faţă de tradiţii şi cutume.

           

            Acceptând faptul că toleranţa înseamnă comportarea omului „faţă de alt om ca faţă de egalul său în umanitate, ca faţă de un participant la umanitatea sa proprie” (Ioan Grigoraş, Probleme de etică, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 1999, p. 130) va trebui să acceptăm şi ideea că nu toţi bipezii umani se comportă de o manieră care să îndreptăţească statutul de fiinţă umană.

            Ca atare nu există nici o raţiune de a-i trata la fel şi pe cei ce fac binele şi pe cei ce fac răul. Confucius încă, afirma că trebuie să-l tratezi pe fiecare cu discernământ, pentru că a-i aprecia pe toţi în acelaşi fel echivalează practic cu a nu aprecia pe nimeni: „Răspun-deţi binelui cu binele, dar răspundeţi răului cu justiţia.” (apud Michel Anselme, Après la morale, quelles valeurs, Privat, Toulouse, 1989)

 

            Dar, înainte de a fi justiţiar faţă de ceilalţi, jude-că-te pe tine însuţi. „Un judecător bun, afirmă Dimitrie Cantemir, la început se judecă pe sine cât este de drept, iar apoi îi judecă pe alţii pentru nedreptate şi, mai întâi de toate îşi curăţă inima sa de făţărnicie, iar apoi pe altul îl salvează de la nevoi sau îl judecă pentru răul săvârşit.” (Istoria gândirii politice în Moldova, Partea I, Chişinău, 1994, p. 187)

            Într-o asemenea înţelegere, toleranţa faţă de cei-lalţi se coroborează cu o atitudine de intransigenţă rezonabilă faţă de propriile lipsuri.

            Toleranţa devine astfel echilibrul necesar între noi şi ceilalţi, măsura omeniei noastre de o asemenea manieră încât „Când am renunţat la omenia din noi, am renunţat chiar la noi înşine. Asumarea spiritului tolerant înseamnă a deschide orizonturile unui «alt-fel-de-a-fi», a fi cu adevărat uman, nu ca simplu om printre oameni ci ca om pentru oameni.”

            Dimensiune a „omului total”, în egală măsură înzestrat cu raţiune, dar şi cu voinţă şi afectivitate, toleranţa instituie o altă lume decât cea naturală, o lume umanizată prin cultură şi civilizaţie. Pentru toleranţă îţi trebuie oameni educaţi, cu o solidă cultură umanistă, cu un subtil simţ al valorilor şi cu dorinţă fermă de autoperfecţionare.

           

            Toleranţa, ca sacrificiu de sine. Asumarea toleranţei şi, mai ales, profesarea ei în relaţiile cu ceilalţi este întotdeauna dificilă. Trebuie să ştii şi să poţi trece peste resentimente. Apoi, toleranţa se raportează întot-deauna la ceea ce este dezagreabil: accepţi ceea ce corespunde propriilor aspiraţii, tolerezi ceea ce nu-ţi place, ceva cu care nu eşti de acord.

            Într-un studiu anterior, prezentat la ediţia a XVI-a a Zilelor Academiei ieşene, 4-6 octombrie 2001, „Valoarea politică a unui principiu moral: toleranţa”, apreciam că toleranţa este chiar un preţ plătit supravieţuirii omenirii, într-o lume în care manifestarea unei intransigenţe extreme în raporturile dintre indivizi sau colectivităţi poate declanşa conflicte ce pun sub semnul întrebării chiar viitorul speciei umane.

            Într-adevăr, o lume care trăieşte sub „sabia lui Damocles” a mijloacelor de distrugere în masă pune în evidenţă o mai mult decât dramatică mutaţie în natura condiţiei umane: de la moartea individului la pericolul dispariţiei omenirii.

            În aceste condiţii, toleranţa devine şi un principiu pragmatic de suspendare sau chiar de depăşire a riscului fatal.

 

            Eticile postmoderniste coboară discursul moral de la înălţimile binelui absolut la pragmatizarea binelui, insistând asupra faptului că cel mai mic rău de făcut este o opţiune morală autentică.

            Într-adevăr, răul nu este numai un concept care să pună în evidenţă absenţa binelui. Răul este dimensiunea cotidiană a omului, fiinţă mărginită dar cu aspiraţii nemărginite. Într-un anume sens, răul aparţine realităţii umane chiar într-o mai mare măsură decât binele, pentru că a trăi moral înseamnă a acţiona, iar acţiunea, prin natura ei non-ideală, nu este scutită de eşec sau greşeală.

            Viaţa reală nu este reflexul situaţiilor descrise de tragediile Greciei antice, în care lumea este formată din „buni” şi „răi”, fiecare rămânând pentru totdeauna la fel. Progresul moral însuşi nu este numai în bine ci şi în rău.

            Noile „etici aplicative” trag serioase semnale de alarmă asupra tentaţiei de a defini odată pentru totdeauna ceea ce este bine sau rău: ceea ce este bine pentru prezentul omului poate fi un mare rău pentru viitorul umanităţii; ceea ce este bine pentru om poate fi rău pentru natură, binele celor avuţi poate fi – şi adesea chiar este – răul celor fără mijloace (pentru a nu aduce în discuţie decât concluziile eticilor postmoderniste).

            Pentru conştiinţa morală devine extrem de dificil uneori, chiar de a distinge binele, cu atât mai mult de a se mobiliza pentru a realiza „cel mai bun lucru de făcut”. Apoi, tendinţa de a înfăptui binele, cât mai aproape de valoarea lui absolută, generează în practică manifestări de fanatism, de intoleranţă, care conduc la consecinţe antiumaniste.

            Spiritul de toleranţă este cea mai elocventă manifestare a principiului „celui mai mic rău de făcut”: „Trăieşte şi lasă-i şi pe ceilalţi să trăiască”. Altfel spus, dacă nu eşti în măsură să-i faci un bine aproapelui tău, măcar fă-i cât mai puţin rău.

 

            Conştiinţa conciliantă este o stare a conştiinţei morale autentice, care nu emite verdicte, care nu judecă în funcţie numai de principii, ci şi de situaţii; nu caută justificări ale acţiunii, ci încearcă să-şi explice şi să înţeleagă motivele, mobilurile agentului acţiunii. Este conştiinţa care iartă – căci şi iertarea este un fenomen profund moral – este conştiinţa sinteză a dimensiunii teoretice cu cea acţională. Şi, mai ales, în efortul de a face cât mai puţin rău, este conştiinţa care caută soluţii, nu o soluţie.

            Spiritul flexibil, dragostea pentru semeni şi, nu în ultimă instanţă, umorul – Ridendo castigat mores! – sunt repere necesare ale mentalităţii tolerante.

            Umorul, înţeles ca modalitate elevată de a îndrepta stările de lucruri nedorite şi nu ironia gratuită, răutăcioasă, este o formă a inteligenţei, a atitudinii ce stă sub semnul afecţiunii faţă de oameni, fiinţe deloc sfinte şi care nici măcar nu aspiră la sfinţenie dar care, în ansamblu, se străduiesc, cu mai mult sau mai puţin succes, să dea măsura umanităţii din noi.

            Oamenii lipsiţi de umor sunt, cel mai adesea, intoleranţi, pentru că sunt şi lipsiţi de simţul măsurii ori, măsura este cea care fereşte intenţia, ca şi acţiunea umană, de excese şi exagerări.

 

 

            Toleranţa, ca omenie. Există, în morală, unele „concepte centrale” cu o importanţă atât de mare încât au forţa de a-şi subordona toate celelalte valori şi principii de o manieră ce poate fi decisivă pentru caracterizarea unui sistem de morală, astfel că devin fondatoare pentru noi etici: responsabilitatea, plăcerea, datoria etc. Fiecare în parte delimitează cu claritate o etică a plăcerii, a responsabilităţii sau a datoriei.

 

            Conceptul de omenie poate fi considerat el însuşi ca descriind o astfel de valoare centrală – ce poate hotărî specificul unei anumite morale – o morală a toleranţei. Distinsul profesor universitar ieşean, Ioan Grigoraş, afirmă explicit acest lucru, cu referire la omenia românească: „Ea este atât de esenţială şi fundamentală pentru om, încât morala o revelă şi o relevă făcând pe oricine să simtă că «omul fără omenie este ca şi trupul fără suflet», că valorile ei reprezintă obiect de datorie, de generalizare, fiindcă «omenia omenie cere şi cinstea cinste». Omenia românească nu este rigoristă şi rigidă, nu se împacă cu puritanismul etic sau moral, cu fana-tismul sau cu conformismul necondiţionat. Ea este tole-rabilă (s.n.) în măsura în care descoperă resursele de re-cuperare şi recondiţionare umană a insului ameninţat de evoluţii distorsionate.” (Ioan Grigoraş, Probleme de eti-că, Editura Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, 1999, p. 130).

 

            Că valoarea omeniei româneşti este completă, ne-o demonstrează atitudinea omului de omenie ce crede doar omului de omenie (I.Gh. Bogdan, Proverbe şi cuge-tări despre omenie, Editura Albatros) şi care nu acceptă greşeala chiar dacă o înţelege: „Omenia îşi asumă datoria de a fi funciar bine intenţionată, fără rezerve, deşi, în condiţiile când duplicitatea, ipocrizia îi pregătesc surprize dure, prudenţa, precauţia, prevederea şi măsu-rile preventive sunt valori care o completează şi o susţin, chiar şi din perspectiva angajării unor forţe exterioare moralităţii (s.n.).” (Ioan Grigoraş, Probleme de etică, Editura Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, 1999, p. 131)

            Concluzionând, putem aprecia că valoare omeniei, cu sensuri universal umane – atât de bine ilus-trată de omenia românească – poate constitui principiul fondator al unei noi etici, o etică a toleranţei, marcată de iubirea de semeni, dar şi fermă faţă de cei ce nu participă la efortul de umanizare proprie, înscriindu-se astfel în umanitatea ca întreg.

            Omenia este, deci, acea măsură care legitimează toleranţa ca principiu moral, delimitând-o categoric de toleranţa gratuită, fixând cu claritate reperele morale ale devenirii omului ca OM, relevându-se cu adevărat ca „prima dintre virtuţi”. (Vauvenargues, Réflexions et maximes, 441)

 

*

*          *

 

 

            Afirmat cu obstinaţie, valorizat din ce în ce mai mult, principiul toleranţei este o prioritate absolută a timpului nostru de o asemenea manieră încât însuşi viitorul omenirii pare să fie în joc. Nu există alternativă: ori vom învăţa să fim împreună, trăind fără orgolii şi prejudecăţi dificila experienţă a diferenţei, acceptând că şi aproapele nostru are dreptul său de a fi altfel, ori nu vom mai fi deloc.[iii]

 

            Până la urmă, totul devine o problemă de educaţie. Rod al educaţiei este şi respectul pentru celălalt şi spiritul de omenie şi cultura dialogului. Tot rezultat al educaţiei, atât la nivel formal cât şi nonformal, este şi însuşirea, dar mai ales manifestarea modal-acţională a spiritului tolerant.

            Atitudinea tolerantă exprimă astfel convingerea, dobândită prin cultură, că omenirea merită să aibă un viitor comun în diferenţă; singurul viitor la care merită să speri şi pentru care trebuie să acţionezi.

 

 

 

 

Note: