SEMIOTICA ŞI TEXTUALITATEA FILOSOFICĂ

 

 

 

Viorel  Guliciuc

 

 

 

 

            Oricât ar părea de paradoxal, anumite observaţii şi rezultate ale semioticii abductive vin – indi­rect –, "oblic" interpretate şi valorificate, să sprijine un astfel de punct de vedere. Că este aşa ne-o poate cel mai bine demonstra prezentarea modului în care avocatul revalorizării abducţiei în cercetarea semiotică contemporană, danezul Ivan Almeida,  abordează problematica raporturilor din-tre semiotică şi textualitatea filosofică.

 

            Relativ la remarca lui Voltaire privind filosofia lui Descartes, Almeida ne atrage atenţia[i] că:  “în spatele acestui sarcasm se află o observaţie destul de corectă. în fapt, Descartes a inaugurat o manieră de a concepe filosofia nu atât ca o scrutare fundamentală a realului, cât ca o metodă de a sonda maniera în care realul devine inteligibil. La el, «ratio cognoscendi» trece înaintea lui «ratio essendi» al celor vechi. Dar abia şi mai ales Kant va consacra primatul filosofic al lui «ratio cognoscendi». în două articole memorabile (1923a, 1923b)[ii] care precedau noţiunea peirceeană a «instinctului» natural al adevărului, Kant elaborează o teorie a «nevoii de raţiune» sau a «credinţei raţionale», care s-ar afla la baza oricărei posibilităţi de afirmare a sufletelor. După el, nici o cunoaştere nu este posibilă dacă ea nu corespunde aşteptărilor care orientează gândirea, din interiorul său. La fel cum orientarea în spaţiu (recunoaşterea punctelor cardinale) nu este posibilă decât pe baza percepţiei noastre interne privind "stânga" sau "dreapta", aşa şi raţiunea are – ca să spunem aşa – raţiuni pe care percepţia nu le are. Acestea nu doar filtrează ceea ce poate fi agreat ca fiind în lume, ci, în acelaşi timp, permit dezvoltarea de «conjecturi» (Muthmaßungen) asupra a ceea ce, chiar dacă actualmente nedemonstrabil, este, în mod raţional, «previzibil», chiar în afara lumii obiective" [1: 40-41].

 

            Revenind la filosofie, Almeida scrie:  "Îndrăz-nesc, atunci, să spun că filosofia este, într-o oarecare măsură, ficţională, căci ceea ce contează pentru ea e mai puţin ordinea existentelor decât trama conceptuală («or-dinea raţiunilor») ce face existentele gândibile" [1:41].

 Or, o observaţie asemănătoare vine să facă, aşa cum s-a văzut, şi Guy Lardreau, în lucrarea sa dedicată tocmai raporturilor dintre ficţiunea filosofică şi aceea specifică SF-ului [3: 20 sqq]. Caracterul ficţional sau mai exact cvasi-ficţional al filosofiei este intim legat de caracterul ei speculativ, în măsura în care acceptăm faptul că o speculaţie nu imaginează atât o lume posibilă, cât, tematizând putinţa ei, o face real-virtuală.

            "Acest accent pus pe tramă, continuă Ivan Almeida, a permis degajarea noţiunii, corelative, de «textualitate filosofică». M. Guéroult a încercat să-i aplice lui Descartes însuşi această schimbare de optică, anticipând, astfel, în 1953, ceea ce se numeşte astăzi tratamentul semiotic al unui text de filosofie. Dar această răsturnare carteziană este, în fapt, aplicabilă, în mod retrospectiv, întregii filosofii, căci, dacă se poate postula pentru real o anumită construcţie ontologică, planurile pe care le putem extrage de aici nu vor fi niciodată decât cele ale diverselor arhitecturi ale «gândirii lumii». Re-marca lui Voltaire poate fi de aici generalizată: întreaga filosofie este de natură interpretativă, căci validitatea sa depinde mai puţin de adevărul referenţial al enunţurilor sale, cât de puterea elucidantă a tramei sale" [1: 41].

Or, dacă este adevărat că, în filosofie, vizăm elucidarea tematizărilor privind faptul-de-a-fi (sau: faptul-de-a-fi ca fiinţă-spusă) şi privind interacţiunea noastră comunicativă în ceea ce le priveşte, rezultă că filosofia este,  într-adevăr, o activitate semiotică supra-interpretativă, adică: elucidantă.

 

            Printre multele definiţi ale filosofiei se numără şi aceea conform căreia ea este, în fond, arta de a argumenta, ceea ce ar însemna că tramele argumentative sunt cele care-i dau până la urmă, specificitatea. E ceea ce (deşi adevărat, dar nu şi complet) şi semioticianul danez vrea să scoată în evidenţă, atunci când, referindu-se la tramele specifice filosofiei, scrie:  "aceste trame pot fi numite argumentative, cu condiţia ca să înţelegem prin aceasta mai curând parcursuri de intelecţie, decât o tehnică de demonstraţie. Căci ele se servesc de mijloace de validare care, deşi mereu raţionale, nu sunt în mod necesar de natură demonstrativă. «Textualitatea filoso-fică» e chiar acest principiu arhitectonic care orientează figurile gândirii după o tramă care le face acceptabile. Noţiunea de textualitate reţine nu numai ordonarea raţiunilor sau condiţiilor de inteligibilitate, ci, în egală măsură, şi, maniera în care această ordine afectează limbajul care o poartă" [1: 41][iii].

            Să ne amitim, însă, încă o dată,  profunda obser-vaţie a lui G. Liiceanu, care atrăgea atenţia asupra faptului că  “pentru a filosofa,  nu de alte cuvinte e nevo-ie, ci de alte idei”[iv].

 

            Semioticianul danez aici prezentat, pe de altă parte, consideră şi el că:  "filosofia se construieşte în lim-baj natural. Din acest punct de vedere, un text filosofic funcţionează pe baza a nu contează cărui discurs, cu doza necesară de «flou» proprie figurilor limbajului ordinar. înţelegerea sa trece prin toate constrângerile de interpretare a limbajului. în consecinţă, ceea ce este tipic filosofic va fi determinat prin forma secundă după care aceste figuri sunt în mod riguros recategorizate şi structurate în trame conceptuale" [1: 41-42].

            Adevărata filosofie, s-a spus, este, în fond, o "epică de idei". De aceea, denunţând nefericita  inversare a raportului natural dintre text şi discurs, constant prezentă în concepţia lui Almeida – dar şi în cele ale semioticienilor care explorează versantul structural al semiozei – precum şi confundarea caracterului filosofic al unui anumit discurs (să spunem, de exemplu, unul religios), cu discursivitatea filosoficului însuşi, să concedem totuşi asupra justeţei de fond a celor spuse de el mai sus.

 

 

 

Note: