Semiotic şi ontologic

la Constantin Noica

 

 

 

Emilia  Guliciuc

 

 

 

 

            Pentru a înţelege semnificaţia cuvintelor la Noica, recursul la ontologia sa este binevenit, mai ales pentru a lãmuri problema universalului concret, ca un alt fel de a vorbi despre fiinţa din lucruri şi fiinţa limbajului.

            Pentru filosoful român, fiinţa nu are o existenţã transcendentã, (precum lumea Ideilor a lui Platon), ci se aflã în infinitudinea lucrurilor sau mãcar în aspiraţia lor cãtre infinitudine.

 

            Spre deosebire de predecesorii antici, care vedeau fiinţa în omogenitatea şi nemãrginirea sa, Noica vorbeşte despre ea, paradoxal, ca despre un Unu neomogen şi limitat. Caracterul neomogen al fiinţei, nu înlãturã unitatea sa, ci induce ideea gradelor de fiinţã. Existenţa limitaţiei în chiar miezul fiinţei nu trebuie sã înspãimânte cãci, în ceea ce o priveşte, i se asociazã limitaţia ce nu limiteazã şi nu doar simpla limitaţie ce limiteazã. În opinia lui Noica există trei niveluri de fiinţã: fiinţa lucru-rilor (devenirea), în care intrã şi omul; fiinţa elementelor (deveninţa) şi fiinţa ca fiinţã (fiinţa în sine). 

            Ideea existenţei fiinţei în lucruri, generalitatea lor internã, este tocmai expresia universalului concret de care vorbea Noica, oricât de paradoxalã ar apãrea aceastã afirmaţie. Oricine poate sã accepte generalul abstract, crede Noica, dar mult mai greu de acceptat este cel ontologic. “În fond, tocmai celor care pretind cã nu identificã nicãieri generalul - cum sunt empiriştii şi raţionaliştii - li se poate imputa cã, invocând drept real singur individualul, nu au de-a face în fapt decât cu o mai proastã speţã de generaluri, anume generalurile goale” [DF: 247].

 

                        Domeniul filosofiei nu-l constituie nici devenirea şi nici fiinţa, ci lumea elementelor. Trecutele filosofii au păcătuit, crede Constantin Noica, nu prin pierderea sau uitarea temei centrale, fiinţa ca fiinţã, ci prin aceea cã au cãutat-o de-a dreptul şi nu mijlocit, prin intermediul elementului. 

            A ne întreba asupra sensului fiinţei, înseamnã, în concluzie, a ne întreba asupra sensului lumii. Ştiinţa trebuie sã dea cunoştinţe, iar filosofia înţelesuri. Filosofia limbajului, oprindu-se doar la analiza sensurilor propo-ziţiilor, nu se interesează de sensul lumii.

 

            “Ce le poţi opune (filologilor n.n), scrie Noica ? Surâsul. Vedeţi lumea în Peşterã, pe epurã, în spectru. Şi nici mãcar nu mai e lume, e simbol bine legat ori nu.  Dacã spun: sensul vieţii e sã-ţi pui probleme sensului vieţii, pentru ei propoziţia nu are sens. Dar pentru om are. În ea însãşi are.”[JI:208 frg.IV-226]. 

 

            Noica nu  se îndoieşte cã existã un univers al formelor, care ar putea fi descris şi clasificat, ca acela al substanţei, al materiei.  Ceea ce îl intereseazã însã este o descriere şi o clarificare a intimitãţii şi nu doar a exte-riorului lor.  De aceea preocuparea sa este orientatã spre ontologie, singurul domeniu în care fiinţa poate coborâ prin cuvânt în lume şi o poate întemeia (în sensul de a-i pune temei şi nu de a o crea pur şi simplu). 

 

            Dacã se apleacã asupra cuvintelor o face asupra celor ale limbii noastre, şi numai asupra acelora care zidesc lumea. Cãci “limba ta nu e  limbã, e gândire, con-ştiinţã, orizont (…)  De aceea nu se poate lingvisticã de-cât pe limbile altora. Cu limba ta eşti" [JI:221, frg.V-4].

 

Cu limba ta intri în orizontul ontologic, depãşind cadrul lingvistic, ori semiotic.

            În opinia lui Noica întrebãrile lingviştilor şi semioticienilor sunt, cel mai adesea,  doar încercãri ste-rile care priveazã omul de acţiune:

 

            ‘‘Omul denumeşte ceva Dumnezeu. Pe urmã, se întreabã veacuri de-a rândul: ce-am vrut sã spun prin ‘‘Dumnezeu’’?  Denumeşte ceva timp; şi se întreabã: ce-am vrut sã spun prin timp?  Are poate şi semanticismul un minimum de îndreptãţire (deşi nu m-a interesat niciodatã).  Iar rãspunsul sãu ar trebui sã fie astãzi: Nu ştiu ce e asta: dar fac lucrul şi îl ştiu.  Voi face pânã şi omul, iar atunci voi şti” [JI: 70, frg. II-121].

 

 

SIGLE

 

 

 

DF – Devenirea întru fiinţă ,vol. I încercare asupra filosofiei tradiţionale, vol. II Tratat de ontologie, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981

 

 

JI – Jurnal de idei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990