DESPRE O FANTOMĂ

ÎN FILOSOFIA ACTUALĂ:

METARAŢIONALITATEA

 

 

 

Gheorghe Clitan

 

 

 

 

I. Recontextualizarea: o apariţie fantomatică a raţionalităţii în pragmatismul postmodern. Cadrul epis-temologic în care critica postmodernistă a raţionalităţii s-a instalat fără menajamente este unul cu acendenţă în pragmatism şi filosofia analitică, iar perspectiva progre-siei sau/şi regresiei metadiscursive subiacentă lui e una metafilosofică, deşi această critică se ridică de obicei chiar împotriva metafilosofiei. Cadru şi perspectivă deo-potrivă, pragmatica discursului ştiinţific va funcţiona ca un suport logistic, propriu-zis epistemologic, pentru argumentele studiului de faţă. Principala susţinere din acest studiu este că schimbările antrenate de provocările postmoderniste radicalizează mai degrabă disputa meta-filosofică asupra raţionalităţii decât forma sau conţinutul cunoaşterii, motiv pentru care apare îndoielnică tendinţa de considera asemenea schimbări ca fiind propriu-zis paradigmatice.

Impunerea unor distincţii cu încărcătură prag-matică (adevăr–plauzibilitate, justificare–accepta-bilitate, obiectivitate–solidaritate, relevanţă–context, implicaţie–presupoziţie ş.a.) în discursul epistemologic de azi nu e străină de practica distingerii între raţionalitate şi raţio-nalizare, fie că este preluată din modelul kantiano-we-berian al ştiinţei pe linia fundaţionalist-reprezenta-ţionalistă a filosofiei analitice, fie pe cea a criticii prag-matist-hermeneutice. Nomenclatorul epistemologic con-temporan s-a îmbogăţit însă cu o serie de termeni (“meta-sistem”, “metamodel”, “metaraţionalitate”) care ridică întrebări atât în raport cu distincţiile clasice, cât şi cu provocările postmoderniste adresate raţionalităţii. Să fie oare vorba doar de o inflaţie terminologică sau de mai vechiul obicei al fantomelor conceptuale de a se ivi din când în când pe tărâmul filosofiei? 

În cele ce urmează, vom încerca un răspuns doar cu privire la metaraţionalitate. Dar acesta va fi un răspuns riscat pentru că întrebarea la care se dă este una riscantă: “Metaraţionalitatea, încă o fantomă?”. Riscul provine nu din formularea întrebării care lasă deschise două posibi-lităţi de răspuns (“Metaraţionalitatea înmulţeşte numărul fantomelor care bântuie filosofia actuală” şi “Metara-ţionalitatea a rămas doar la stadiul de fantomă în dez-baterile contemporane”), ci din faptul că filosofilor cu vocaţie postmodernistă (adepţi ai deconstrucţionismului poststructuralist, construcţionismului social, feminismu-lui epistemologic etc.) nu le e clar că ea constituie chiar piedestalul după care îşi etalează haina relativismului, aşa cum cei aşezaţi azi sub umbrela tradiţiei (existenţialişti, hermeneuţi, fenomenologi, structuralişti, marxişti ş.a.) sau postfilosofiei (filosofi ai limbajului, pragmatişti, anarhişti ş.c.l.) nu realizează întotdeauna că ea le conferă ambianţa şi parfumul cu iz postfundaţionalist.     

Prin ce au alimentat mai cu seamă filosofia analitică, pragmatismul şi postfilosofia disputa moder-nism–postmodernism din jurul raţionalităţii? Pertinenţa unei astfel de întrebări e uşor de evidenţiat în cazul pragmatismului dacă se invocă legătura unora dintre cei mai titraţi postfilosofi (de exemplu, R. Rorty) cu acest curent filosofic, ca să nu mai vorbim de amploarea pe care a luat-o postmodernismul promovat de ei exact pe terenul privilegiat al pragmatismului: continentul nord-american. Spre deosebire de pozitivismul şi empirismul logic european care invocau - în bun spirit analitic - sprijinul logicii simbolice sau matematice în stabilirea adevărului propoziţiilor despre lume, pragmatismul pune adevărul credinţelor, opiniilor sau cunoştinţelor umane în relaţii de dublă dependenţă: faţă de uzajul sau între-buinţarea expresiilor şi faţă de contextul utilizării lor.

Teza principală a pragmatismului susţine că adevărul credinţelor nu poate fi stabilit pe baza unor asumpţii metafizice dogmatice despre lumea externă, ci numai în termenii succesului acţiunilor noastre, ele însăşi înfăptuite prin întrebuinţarea limbajului şi prin antrenarea unor credinţe vizând scopuri practice sau, cel puţin, concrete. Cum aceste scopuri pot fi interne cunoaşterii (observaţie, predicţie şi control) sau externe ei (interese social-practice şi hedoniste), iar în cadrul pragmatismului li se acordă importanţă diferită pentru actul cognitiv (Peirce: celor interne în defavoarea celor externe, James: celor externe în raport cu cele interne), s-a propus distincţia între un pragmatism intern (centrat pe o formă sau alta de obiectivism) şi unul extern (promovând, restrictiv sau nerestrictiv, subiectivismul şi relativismul) [Schurz, G., 1998, pp. 39-45, 50].

În ceea ce priveşte contextul de utilizare a expresiilor, se vorbeşte de o triplă contextualizare a acţiunilor pe care limbajul le mijloceşte în cunoaştere şi a credinţelor adevărate ce însoţesc actele cognitive: 1) contextul epistemic-cognitiv: vizează cunoaşterea de fundal (background knowledge: asumpţiile şi credinţele de fundal, cunoaşterea procedurală tacită) pe fondul căreia un argument sau o teorie oarecare îşi exercită rolul cognitiv; 2) contextul ostensiv-indexical: cuprinde situa-ţia observaţională, acţiunea şi limbajul în care se desfă-şoară un anumit comportament epistemologic şi la care respectivul comportament se referă de regulă în mod ta-cit, uneori chiar incomplet; 3) contextul practic-norma-tiv: este contextul asupra căruia pragmatismul tradiţional şi-a restrâns atenţia, referindu-se la scopurile şi intenţiile teoriilor sau metodelor ştiinţifice şi privindu-le ca pe nişte mjloace necesare finalizării activităţii cognitive.

Dintre cele două tipuri de pragmatism amintite, doar cel extern poate fi calificat drept postmodern, pe când cel intern rămâne unul legat de achiziţiile episte-mologiei, fiind numit de aceea metodologic. Pornindu-se de la distincţia între scopuri cognitive şi scopuri afectiv-hedoniste ale acţiunilor umane, pragmatismul intern şi cel extern mai sunt denumite în literatura epistemologică actuală pragmatism de dreapta şi pragmatism de stânga. Primul tip de pragmatism (Peirce, C. I. Lewis, Putnam, Rescher ş.a.) trasează drumul impersonal şi intersubiectiv în realizarea cu deplin susces a cunoaşterii, celălalt (James, C. S. Schiller, Rorty, Stich ş.a.) relativizează şi subiectivizează cunoaşterea şi raţionalitatea. Schimbarea de perspectivă dinspre primul spre celălalt ar fi echivalentă cu trecerea de la raţionalitatea obiectivă (bazată pe standardele impersonale ale utilizării limbajului) la cea subiectivă (bazată pe standarde personale de întrebuinţare sau acţiune) [Rescher, N., 1998, pp. 24, 27-30, 36-38].

Evoluţiile de mai sus, sesizabile astăzi în cadrul pragmatismului, se leagă de disputa teoretică ce l-a făcut pe Peirce să distingă între pragmatism (denumire asociată cu pragmatismul deviant: extern sau de stânga, în ter-minologia contemporană) şi pragmaticism (noua denu-mire propusă pentru pragmatismul său autentic: intern sau de dreapta, potrivit aceleiaşi terminologii). În acest fel, Peirce a găsit de cuviinţă să se desolidarizeze de cei care încă din vremea sa i-au răstălmăcit învăţătura, renunţând de bună voie la atractiva ei titulatură de pragmatism în favoarea celei de pragmaticism, destul de urâtă pentru a o feri de distorsiuni nedorite. El şi-a întemeiat o atare atitudine pe analiza metodelor de gân-dire proprii comportamentului epistemic (sau conduitei umane, în general).

Constatarea de la care pleacă în analiză este că viaţa umană e deopotrivă loc al experienţelor individuale şi laborator al experimentelor sociale. Datorită acestui fapt, orice conduită apare ca fiind în acelaşi timp o “chestiune” de experienţă şi una de experimentare. Experienţa este individuală (afectivă şi subiectivă), în vreme ce experimentarea se realizează tipic (raţional şi obiectiv). Cum gândirea ştiinţifică are de a face cu raţionalul şi obiectivul, numai experimentul trebuie instituit în obiect de studiu al ei. Experimentatorul tipic reprezintă modelul omului de ştiinţă şi urmăreşte pe de o parte găsirea acelor norme care să funcţioneze ca o “reţetă” pentru înfăptuirea cu succes a experimentului, iar pe de altă parte posibilitatea descrierii satisfăcătoare a acestuia.

Asemeni experimentatorului ideal, filosoful (pragmaticist, bineînţeles) trebuie să-şi subsumeze efor-turile unui dublu deziderat: 1) identificarea “relevanţei imaginabile asupra conduitei vieţii” pe care o poate avea un concept, altfel spus “semnificaţia raţională a unui cuvânt sau a unei alte expresii”; 2) definirea semni-ficaţiei raţionale ca totalitate a “fenomenelor experi-mentale pe care afirmarea sau negarea unui concept le-ar putea implica”, definiţie numită maxima pragma-tismului. Numai în formulările de mai sus, dezideratul exprimă esenţa pragmatismului autentic, mai bine zis a pragmaticismului. Aceasta poate fi şi mai uşor înţeleasă dacă se are în vedere faptul că “trăsătura cea mai remarcabilă a noii teorii a fost aceea de a recunoaşte o conexiune inseparabilă între cunoaşterea raţională şi scopul raţional”. Maxima pragmaticismului redă această conexiune prin forma cea mai largă pe care a primit-o: “întreaga semnificţie intelectuală a unui simbol oarecare constă din totalitatea modurilor de conduită raţională care, în funcţie de toate împrejurările şi dorinţele posi-bile, ar decurge din acceptarea simbolului” [Peirce, C. S., 1990, pp. 177-179, 183, 202].

Din cele precedente rezultă că, pentru un adept al pragmatismului de tip peircean (intern, de dreapta sau metodologic), validitatea raţională a produselor intelec-tuale ar rezida în capacitatea lor de a oferi o îndrumare eficientă în chestiuni legate de predicţie, planificare şi intervenţie în mersul naturii, iar succesul în atingerea scopurilor se instituie în criteriu principal de adecvare raţională la cerinţele practicii ştiinţifice. Pornind de la maxima formulată de Peirce, se consideră astăzi că raţionalizarea ar consta în abilitatea comportamentală de a institui şi instanţia credinţe epistemice, iar raţionalitatea ar fi significanţa ei conceptuală, mai precis spus relevanţa sa practică imaginabilă pentru conduita vieţii ştiinţifice, culturale, de zi cu zi etc.

Această manieră de abordare este asociată episte-mologiei tradiţionale de către susţinătorii pragmatismului extern (de stânga sau postmodern). Potrivit lui Rorty, de exemplu, distincţia kantiano-weberiană dintre raţiona-litate şi raţionalizare ar funcţiona în cadrul unei atari epistemologii ca distincţie între “inferenţă” şi “imagina-ţie” sau chiar ca distincţie între “traducere” şi “învăţarea limbii”. Inferenţa presupune însă un “spaţiu logic fix”, fără “noi candidaţi la statutul de credinţă”, în vreme ce prototipurile imaginaţiei sunt “utilizările metaforice noi ale unor cuvinte vechi”, “invenţia unor neologisme” sau “relaţionarea unor texte până atunci fără legătură”. Tradiţional, distincţia epistemologică ce corespunde deosebirii dintre inferenţă şi imaginaţie este “distincţia dintre «raţionalitate» şi altceva”. Raţionalitatea unei cercetări înseamnă “a rămâne în spaţiul logic dat la începutul cercetării” şi “a oferi un argument în favoarea credinţelor la care ajungem la sfârşitul cercetării prin referirea la credinţe pe care le deţineam la începutul ei”. Rorty întrevede aici – ca şi în cazul pragmatismului clasic, promovat de Peirce – un soi de reprezen-taţionalism (şi, implicit, de fundaţionalism) care, punând semnul echivalenţei între “a fi ştiinţific” şi “a fi raţional”, reduce de fapt cercetarea raţională la “situarea” şi ex-plicarea lucrurilor într-un context familiar şi la “traducerea” lor într-un vocabular corespunzător “spa-ţiului logic fix”: al “logicii confirmării”, al “logicii explicării” sau chiar al “logicii cercetării”.

Analiza conceptuală - cel mai rafinat produs al tradiţiei analitice - nu iese nici ea, potrivit lui Rorty, din canoanele unei intreprinderi de acest gen atunci când îşi propune “de a traduce fiecare expresie neclară în una clară, unde «clar» înseamnă ceva de genul «accesibil oricărui cercetător raţional»”. Presupoziţia pe care se întemeiază variantele epistemologiei tradiţionale, chiar contextualiste sau pragmatiste fiind, este cea a cu-noaşterii ca reprezentare (mai adecvat spus: a “limbajului ca oglindă”) şi se caracterizează fie prin favorizarea contextului obiectului (“realism” sau “esenţialism”), fie prin supralicitarea contextului subiectului (“relativism” sau “instrumentalism”). Depăşirea pragmatistă a limitelor trasate de această presupoziţie echivalează în fapt cu schimbarea presupoziţiei (limbajul devine acum instru-ment de acţiune, iar nu oglindă a lumii) şi cu abandonarea viziunii metafizico-epistemologice a repre-zentaţionalismului şi fundaţionalismului (aşa-zisa teorie “spectatorială”). Ea este concepută prin “disoluţia cercetării într-o ţesătură de credinţe ce se auto-înnoieşte”, adică prin interpretarea cercetării ca o neîntreruptă recontextualizare. Astfel, problema metafilosofică a regresului la infinit al interpretărilor - de neocolit în filosofia tradiţională, inclusiv analitică - capătă un răspuns acceptabil pentru orice tip de pragmatism: recontextualizarea = “un proces de reţesere a credinţelor şi nu de descoperire a naturii obiectelor" [Rorty, R., 2000, pp. 188-190, 194-195].

Prin exploatarea acestei soluţii de către unii dintre promotorii postfilosofiei (Blumenberg, Taylor, Schrag ş.a.), indiferent dacă are loc pe linia pragmatismului de tip James–Schiller–Rorty sau pe cea a celui de tip Peirce–Dewey–Putnam, s-a propus înlocuirea raţiona-lizării epistemice cu argumentarea retorică, a raţiona-lităţii ştiinţifice cu rezonabilitatea comporta-mentală şi a gândirii critice a omului de ştiinţă cu gândirea dezi-derativă a omului de rând. La nivel conceptual, a avut loc astfel un transfer ilicit de semnificaţie dinspre limbajul ştiinţific înspre cel cultural, dinspre terminologia ştiin-ţelor naturii înspre cea a ştiinţelor sociale, dinspre rigoarea exprimărilor filosofice înspre verbiajul literar etc. E de apreciat că pentru aceşti adepţi ai postfilosofiei rezultatul a fost de multe ori un retorism gratuit (“depăşirea” şi “transformarea” filosofiei, în special a metafizicii, epistemologiei şi antropologiei), iar pentru cei ai postmodernismului (Derrida, Lyotard ş.c.l.) unul eschatologic (“sfârşitul” filosofiei, “decesul” artei şi “moartea” omului) care, aplicat discursului ştiinţific, a condus la numeroase cazuri de impostură intelectuală (vezi, de pildă, “afacerea” Sokal).

Există o serie de probleme care, unindu-i deo-camdată pe adepţii postfilosofiei, ar putea conduce cu vremea la apariţia şi cristalizarea unor deosebiri fundamentale între ei şi cele două orientări postfilosofice pe care le promovează. E vorba de orientarea care încearcă transformarea filosofiei (sistematică sau neopragmatistă, hermeneutică, retorică sau narativă) şi de cea care proclamă sfârşitul ei (deconstrucţionismul, construcţionismul social, feminismul ş.c.l.). Formularea acestor probleme s-a făcut cu ajutorul următoarelor întrebări: 1) Poate fi clarificată suficient noţiunea de raţiune argumentativă prin luarea în discuţie a aspectelor figurative şi retorice ale discursului filosofic, în condiţiile în care se păstrează demarcaţia filosofiei de literatură şi a raţiunii argumentative de formele non-argumentative ale persuasiunii?; 2) Revine filosofiei responsabilitatea de a dezvolta o teorie a adevărului non-redundant, chiar dacă se au în vedere relaţiile existente între adevăr şi semnificaţie sau între adevăr şi raţiune?; 3) Mai este viabilă astăzi distincţia dintre filosofia teoretică şi filosofia practică, când ştiinţele umane procedează peste tot la transformarea continuă a teoriei în practică şi a practicii în teorie?; 4) Ce mai rămâne din noţiunea de critică filosofică, de vreme ce ea poate fi înlocuită cu cele de genealogie, deconstrucţie, ideologie critică sau istoriografie filosofică?; 5) Poate fi susţinut idealul hermeneutic al auto-comprehensiunii filosofice prin experienţă împotriva esteticizării discursului despre sine, deşi nu e clar ce rol joacă arta şi ştiinţa într-un asemenea proiect? [Baynes, K., Bohmam, and McCarty, T., 1996, p. 17].

 

II. Un antidot postmodernist la întrupările clasice ale raţionalităţii: dezvrăjirea sau dezfermecarea lumii. Interogaţiile de mai sus nu sunt străine de provocările postmoderniste. Ele au impus atenţiei un alt mod de raportate la existenţa umană chiar în cadrul modernismului. Aici, acest mod a fost surprins – din perspectiva combinată a pragmatismului şi filosofiei analitice – ca seturi de întrebări ce alcătuiesc un veritabil program de cercetare: 1) Este raţional a crede în ceva ce nu este bine justificat?; A) Mai este raţionalitatea o posibilitate dacă justificarea e imposibilă?; B) Trebuie raţionalitatea să se refere la conţinutul unei credinţei sau la credibilitatea lui?; C) Ar putea credinţele raţionale să aibă vreo autoritate dacă nu se pot justifica?; 2) Este justificarea unei teorii acelaşi lucru cu justificarea credinţei în ea?; A) Raţionalitatea este o proprietate a persoanelor, teoriilor sau credinţelor?; B) Trebuie să justificăm credinţele sau modul în care oamenii cred în ele?; C) Până unde putem justifica credinţele dacă nu putem fi siguri că ele sunt adevărate?; 3) Este posibil să fii raţional dacă nu poţi crede în adevăr?; A) E raţional a crede ceva fals?; B) Pot să nu fie de acord gânditorii raţionali?; C) Este relativismul raţional?; 4) Este existenţa raţională acelaşi lucru cu existenţa logică?; A) Se poate realiza o logică a justificării?; B) Sau o logică a criticii?; C) Sau o logică a decoperirii? 4) Este posibil a critica credinţele dacă e imposibil a le justifica?; A) Te poate face logica să accepţi o credinţă?; B) Sau să schimbi o credinţă?; C) Care este scopul unui argument logic?; 5) Este raţional să crezi în ceva ce nu poate fi observat?; A) Observaţia este un ajutor sau o piedică în faţa raţionalităţii?; B) “Faptul” că faptele au încărcătură teoretică le face raţionale sau iraţionale?; C) Sunt observaţiile obiective?; 6) Există ceva de genul credinţei raţionale (rational faith)?; A) Prin ce diferă credinţa epistemică raţională (rational belief) de credinţa religioasă (religious faith)?;  B) Este credinţa ştiinţifică o altă formă a credinţei religioase?; C) Există vreun bun temei (good reason) de a fi raţional?; 7) Există doar o formă a raţionalităţii umane sau mai multe?; A) Este solidaritatea credinţei acelaşi lucru cu raţionalitatea credinţei?; B) Este dezirabilă solidaritatea credinţei dacă ea nu înseamnă pentru noi credinţe adevărate?; C) Ce este o “credinţă obiectivă”?; 8) Este raţionalitatea din ştiinţă diferită de raţionalitatea din viaţa de zi cu zi a omului?; A) Este raţionalitatea o facultate a minţii sau o cale de instituţionalizare a preferinţelor?; B) Este onestitatea intelectuală o con-diţie necesară pentru raţionalitate sau un impediment în faţa ei?; C) Este atenţia pentru interesul propriu acelaşi lucru cu a fi raţional?; 9) Este raţiunea tocmai o altă formă a puterii?; A) Se opune raţionalitate autorităţii sau depinde de ea?; B) Cum ar putea deţine raţiunea o autoritate specială?; C) Este posibilă “instituţiona-lizarea” raţionalităţii? [Clitan, G., 1998,  pp. 268-269].

Într-un astfel de context, abordarea pragmatică de tip analitic a problematicii raţionalităţii s-a constituit în contrapondere modernistă la exagerările pragmatismului postmodern şi – în general – ale postmodernismului, chiar şi atunci când promotorii ei nu şi-au pus problema raportării directe la pragmatism sau postmodernism. Din perspectiva filosofiei analitice, pragmatica a fost identificată cu diferitele modalităţi de analiză a felului în care are loc utilizarea limbajului: 1) analiza logică: întrucât instituie expresiile indexicale în obiect de studiu pragmatic (iar pe cele fără indexicalitate în obiect de studiu al semanticii) aflat în dependenţă de sensul expresiilor utilizate (definite formal, adică sintactic) şi de contextul de întrebuinţare a acestor expresii (definite semantic prin sensul sau/şi semnificaţia lor, rolul jucat de context în această definire fiind acela de "ecran"); 2) analiza lingvistică: în măsura în care consideră că obiectul pragmaticii este acelaşi cu cel al semanticii, adică sensul sau/şi semnificaţia expresiilor, deşi fiecare dintre aceste discipline abordează diferit acest obiect: A) ca sens sau/şi semnificaţie pragmatic/ă: depinzând îndeosebi de “condiţiile de întrebuinţare”, ace(a)sta ar cuprinde gândurile şi alte stări mentale asociate cauzal unei expresii; B) ca sens sau/şi semnificaţie semantic/ă: dependent/ă de “condiţiile de adevăr”, s-ar identifica mai ales cu conţinutul informaţional al expresiilor; 3) analiza filosofică: deoarece concepe sensul sau/şi semnificaţia expresiilor ca obiect de studiu al pragmaticii şi semanticii prin distincţia dintre sensul sau/şi semnificaţia conven-ţional/ă sau lingvistic/ă (obiect al semanticii) şi sensul sau/şi semnificaţia intenţional/ă sau comunicat/ă (obiect al pragmaticii), iar nu prin disticţia dintre sensul sau/şi semnificaţia independent/ă de context (potrivit tradiţiei logice) şi sensul sau/şi semnificaţia dependent/ă de context (potrivit tradiţiei lingvistice).

Liniile cadrului care a favorizat împunerea acestor tipuri de analiză ca “tradiţii” pragmatice de cercetare – tradiţia logico-formală, tradiţia lingvistică şi tradiţia filosofiei limbajului – pot fi creionate după cum urmează: 1) statutul cunoaşterii ştiinţifice s-a modificat simţitor astăzi, în sensul înglobării metadiscursive a implicitului cognitiv, ceea ce a determinat perceperea ştiinţei într-o altă perspectivă decât cea tradiţională: din simplă adunare în sistem a informaţiilor, chiar dintr-o manieră specifică de dobândire şi comunicare a lor, demersul ştiinţific devine un joc al semnificaţiilor şi actelor de limbaj bazat atât pe reguli publice, explicite, cât şi pe norme implicite, personale; 2) cunoaşterea ştiinţifică contemporană şi-a adjudecat noi domenii, unele ţinând chiar de propriile maniere de teoretizare şi comunicare, ceea ce a impus o deplasare a interesului dinspre informativitate înspre performativitate, dinspre ştiinţific înspre metaştiiinţific, dinspre filosofic înspre metafilosofic etc., aparent în dauna disciplinelor şi practicii tradiţionale, dar recuzată fără drept de apel din perspectiva deconstrucţionistă a postmodernismului; 3) cunoaşterea ştiinţifică nu mai este redusă astăzi doar la aspectul său standardizat, supralicitatat adesea de comunitatea oamenilor de ştiinţă (raţionalitatea tare), ci comportă numeroase tentative de “înmuiere” (raţiona-litatea slabă), slăbirea raţionalităţii - ca, de altfel, şi cul-tivarea în formă “tare” a ei - făcând obiectul şi altor perspective de abordare decât cea postmodernistă, dintre care de o fertilitate deosebită s-au dovedit a fi perspec-tiva meta-epistemologică şi cea post-epistemologică; 5) epistemologia tradiţională şi-a asumat cele două perspective (meta şi post) pe fondul unei tot mai vădite mişcări teoretice dinspre variantele realismului înspre cele ale instrumentalismului, dinspre problematica expli-citului cognitiv înspre cea a implicitului, lucru resimţit în cultură ca o mutaţie dinspre conceptual înspre acţional, având drept rezultat relativizarea demersului cunoaşterii (respectiv a celui ştiinţific) până la disoluţia lui completă în alte practici culturale (cazul adepţilor “cotiturii postmoderne”); 6) extremele la care a fost dus relativis-mul epistemologic astăzi sunt în atingere cu variantele limită ale relativismului cultural: anarho-raţionalismul, ca ipostază modernistă a relativismului epistemologic (toleranţa punctului de vedere, disciplina raţionării, istorismul ş.a.) şi post-raţionalismul, ca ipostază post-modernistă a aceluiaşi tip de relativism (mitologică, paralogică, deconstrucţionistă ş.c.l.).

Din dorinţa de a se situa dincolo de graniţele spiritului modernist, dar rătăcind adesea calea ieşirii dintre ele, provocările postmoderniste adresate proble-maticii filosofiei tradiţionale (îndeosebi problematicii analitice a cunoaşterii, celei a încărcăturii metafizice a limbajului, celei a impactului mass-mediei – îndeosebi a mijloacelor de învăţământ, internetului sau televiziunii asupra discursului cognitiv – şi celei a spiritului feminist în filosofie) au fost extinse, în contextul schiţat mai sus, de la relaţiile dintre domeniile culturii sau cunoaşterii la problemele vieţii de zi cu zi a fiecărui individ. Ele gra-vitează predilect în jurul raportului raţionalităţii indivi-duale cu diferite instanţieri totalizante şi totalizatoare ale spiritualităţii omeneşti: logocentrismul, metanarativul, ideologicul, puterea etc. De altfel, imaginea asupra căreia a zăbovit îndelung critica postmodernistă a raţionalităţii este cea a dezvrăjirii sau dezfermecării lumii, regăsibilă în filosofia contemporană din cel puţin două direcţii: postmetafizică şi postfilosofică. Această imagine redă în fond, destul de clar, cum s-a realizat trecerea de la paradigma raţionalităţii substanţiale (materiale, onto-logice) la cea raţionalităţii procedurale (formale, epis-temologice) sub stindardul gândirii postmetafizice – în fond, tradiţională: kantianismul, pozitivismul, analitica heideggeriană etc. – şi explică de ce un asemenea fe-nomen a condus la restrângerea aplicabilităţii con-ceptului de raţionalitate de la domeniile întregii fiinţări la demersul uman (gândire, acţiune sau practică) şi la produsele (artefactele) acestuia.

Efectul schimbării de paradigmă poate fi circumscris în plan metodologic după cum urmează:      1) pentru abordările moderniste: A) o panraţionalizare tare: arhi-raţionalismul; B) o dezraţionalizare slabă: anar-ho-raţionalismul; 2) pentru abordările postmo-derniste: A) o atitudine demolatoare a tradiţiei: postmodernismul revoluţionar, critic-subversiv; B) o refermecare a lumii prin valorificarea pluralistă a tradiţiei: postmodernismul reacţionar, neoclasic. Tocmai sub aspect metodologic, gândirea postfilosofică (inclusiv cea postmodernistă), deşi pretinde că ar determina “depăşirea” sau “moartea” filosofiei rămâne în fază de proiect cu privire la atingerea acestui deziderat, întrucât – apelând la mijloace metaraţionale (decontrucţia, paralogia ş.c.l.) – nu poate ieşi din structura modelului raţionalităţii slabe, de tip kantiano-weberian, promovat astăzi de ea din perspectiva combinată a pragmatismului şi filosofiei analitice. O variantă aşa-zis “hermeneutică” a acestui model ne oferă chiar Rorty [Rorty, R., 1990, pp. 349-356, 393-401]: 1) fixarea şi atingerea unui scop: “edificabilitatea”, înţe-leasă ca “obiectivitate consensuală” şi ca “traductibilitate interdiscursivă”; 2) alegerea şi utilizarea mijlocului adec-vat satisfacerii scopului respectiv: “conversaţia”; 3) ope-raţionalizarea stan-dardului de satisfiabilitate: educaţie şi auto-instruire, pluralitatea limbajelor sau descrierilor existente şi a jocurilor de limbaj, comensurabilitatea dis-cursurilor “normale” şi traductibilitatea celor “anormale” sau incomensurabile.

E drept că, la rândul ei, nici abordarea prag-matică a raţionalităţii nu pare a fi străină câteodată de unele dintre provocările postmodernismului, dar înfăptuieşte propriile dislocări conceptuale într-un cadru metateoretic aparte: decizie raţională, proceduri de justificare, falsifiabilitate ş.c.l. Se impune însă aici o precizare. Există astăzi două maniere de a utiliza instrumentarul pragmatic: sub auspiciile a ceea ce îndeobşte se numeşte filosofie pragmatică şi sub cele ale pragmatismului. În primul caz avem de-a face cu o abordare pragmatică în sens larg (a filosofiei analitice influenţate pragmatic), iar în cel de-al doilea cu una în sens restrâns (chiar dacă putem distinge între mai multe tipuri de pragmatism). Acestei stări de fapt i s-au dat mai multe explicaţii, dar în principal se vorbeşte de o “pragmatizare graduală a filosofiei neopozitiviste începând cu anii ’70” (Rorty) şi de o veritabilă “cotitură pragmatică” (Stegmüller) [Schurz, G., 1998, p. 39].

Potrivit filosofiei pragmatice, discuţiile epis-temologice contemporane nu pot face abstracţie de diferitele modalităţi în care discursul ştiinţific raţio-nalizează aspectele explicite şi implicite ale cunoaşterii. Tendinţa principală este de a compara, la nivelul acestui discurs, diferitele maniere de raţionalizare a formelor implicitului cognitiv, distingând între raţionalizare (ca act şi proces, îndeosebi discursiv) şi raţionalitate (ca produs – artefact – şi obiect de studiu metadiscursiv). Ineditul pe care o astfel de abordare îl poate aduce constă în distingerea celor două forme de explicitare (semantică şi pragmatică) a factorilor (interni şi externi) ce intervin în demersul ştiinţific de maniera în care au fost instituiţi (sau implicitaţi) în discurs. Mai mult, promovând distincţia tradiţională dintre raţionalizare şi raţionalitate în limbajul teoriei actelor de discurs, sub auspiciile unei atari orientări se poate vorbi: 1) în ceea ce priveşte raţionalizarea: pe de o parte, de raţionalizarea primei forme de implicit - semantic - în act (sub formă de conţinut informaţional) şi a actului respectiv (prin încapsularea acestui implicit de către forţa ilocuţionară), iar pe de altă parte de raţionalizare prin act - ca implicit pragmatic - chiar a conţinutului informaţional şi forţei ilocuţionare (supuse raţionalizării), adică a implicitului deja explicitat, într-o atitudine epistemic dicursivă (conceptuală, propoziţională, inferenţială ş.a.m.d.); 2) în ceea ce priveşte raţionalitatea: pe de o parte, de distincţia între raţionalitatea explicită (produs al raţionalizării în act şi a actului) şi raţionalitatea implicită (efect al raţionalizării prin act), iar pe de altă parte, de o identificare – într-un anumit context – a raţionalităţii cu relevanţa şi a relevanţei cu metaraţionalitatea cognitivă.

Abordările de genul celei de mai sus au condus la încercări de “înmuiere” sau “slăbire” a criteriilor raţionalităţii ştiinţifice. Aşa se explică de ce în vizorul discursului epistemologic de azi apar tot mai des fenomene precum relevanţa sau presupoziţia, mergându-se până la modelări presupoziţionale ale raţionalităţii (vezi, de pildă, “modelele neinteţionate” ale lui Putnam, modelarea “abductivă” a ştiinţei de către Hintikka sau modelul “problematologic” promovat de Meyer). Exemplificând din nou, definirea problematologică a fenomenului relevanţei nu este străină de înţelesul etimologic al termenului care-l redă. Etimologic, verbul a releva denunţă mai vechiul englezesc to relevate (la modul general însemnând a ridica din nou în privire, a supune atenţiei, practic a selecta, a alege), socotit adesea sinonim cu termenul context. Pe linie epistemologică se apreciază că relevanţa - termen rezultat prin substantivizarea adjectivului relevant care, la rândul său, nu este decât o calificare obţinută pornind de la verbul a releva - semnifică "relaţia de afectare" dinspre "un factor x sau o proprietate p" înspre "un fenomen în ocurenţa sa, un subiect în calificarea sa, pe scurt, o problemă în soluţionarea ei” [Meyer, M., 1979, p. 310; Bohm, D., 1995, pp. 78-82].

 

III. Relevaţa: o întruchipare pragmatică a raţionalităţii. Relaţia de afectare, esenţială în definirea poblematologică a relevanţei, trimite prin denumire la componenta psiho-socio-logică a activităţii cognitive, în vreme ce relaţia de soluţionare a unei probleme antrenează, prin conţinut, componenta empirico-logică a discursului. Definirea relevanţei în termenii relaţiei de afectare ridică problema epistemologică dacă nu cumva cele două componente ale discursului ştiinţific pot fi asimilate câte uneia dintre componentele dublului context de desfăşurare a oricărei activităţi cognitive: cea propriu-zis logică - contextului justificării (logicii, argumentării, raţionalităţii), iar cea psiho-socio-logică - contextului descoperirii (creaţiei, genezei, chiar relevanţei). Logico-lingvistic, soluţiile la problema de mai sus merg de asemenea în două direcţii ce cu greu pot fi disociate de contextele amintite mai sus: una accentuat semantică (relevanţa = potrivirea de sens a expresiilor avute în vedere), alta preponderent pragmatică (relevanţa = potrivirea cu contextul a conţinutului propoziţional vehiculat de aceste expresii) [Balaiş, M., 1988, p. 74].

Potrivirea de sens constituie nucleul tare al relevanţei întrucât se înfăptuieşte prin relaţii explicitative de genul implicaţiei logice sau convenţionale (în special de antrenare, de la enteilment), al implicaţiei lingvistice sau conversaţionale (îndeosebi implicatura) şi al implicaţionalizării epistemice (act de instanţiere a credinţelor adevărate în discurs). Potrivirea cu contextul reprezintă modalitatea de înmuiere a consemnelor de raţionalitate, mai bine-zis de transformare a acestora în consemne de relevanţă şi se înfăptuieşte, la rândul ei, prin relaţii de implicitare a discursului fie cu presupoziţii (credinţe adevărate sau false, dar luate întotdeauna ca adevărate de către cei care le împărtăşesc discursiv), fie cu acte de presupoziţionalizare (de instituire a credinţelor adevărate sau false în discurs doar sub formă de credinţe adevărate acceptate tacit de toţi titularii discursului).    

Lingvistic, apare problema dacă nu cumva “relevanţa” s-ar afla în relaţie de sinonimie parţială şi cu “contextul”, nu numai cu “raţionalitatea”. O atare situaţie ar explica şi din această perspectivă înmuierea consemnelor raţionalităţii discursului ştiinţific. Ea e sugerată de înţelesurile principalilor termeni care denumesc sau exprimă relaţia de afectare: presupunere şi implicare. Astfel, dacă presupunerea şi implicarea îşi manifestă în unele situaţii (de “presupoziţionalizare”, respectiv “implicaţionalizare”) prin denumire caracterul contextual (întrucât sunt răspunzătoare de implicitarea discursului cu credinţe epistemice adevărate sau false), în alte situaţii (de explicitare metadiscursivă a “presupoziţiilor” şi “implicaţiilor” subiacente acestuia) ele fac apel la factori intraştiinţifici sau interştiinţifici (adică interni), despărţind mai degrabă relevanţa de context (strecurând în discurs credinţe raţionale, dar false) decât de raţionalitate (promovând împreună cu aceasta numai credinţe adevărate contextual). De remar-cat că - din această perspectivă - activitatea cognitivă apare interpretabilă nu doar ca un discurs gata constituit, ci şi ca relaţionare a totalităţii actelor prin care acesta se constituie şi funcţionează, problematizând.

Faptul că raţionalitatea este gândită ca relaţionare a factorilor ce ţin de contextul psiho-sociologic (denumiţi “externi”) cu cei empirico-logici (denumiţi “interni”) este marcat în limbă prin cele două aspecte definitorii ale unui act de limbaj - forţa sau valoarea ilocuţionară şi conţinutul propoziţional - care, afectându-se reciproc şi co-relaţionându-se, poartă asupra unui tip aparte de raţionalizare (în, prin şi a actelor de discurs), respectiv de raţionalitate (implicită şi explicită). Aplicaţi discursului ştiinţific, termenii specifici teoriei actelor de limbaj (“conţinut informaţional” sau “propoziţional”, “valoare” sau “forţă ilocuţionară”, “act de limbaj” sau “de discurs” ş.a.) dacă nu exprimă, măcar devin purtători ai unor categorii de factori (“inter”- şi “intra”- ştiinţifici, adică interni; “extra”-ştiinţifici, adică externi) relaţionaţi prin implicare sau presupunere sub forma relevanţei sau/şi raţionalităţii în cunoaştere. Conform aşteptărilor de o asemenea factură, suprapuse sugestiilor oferite de trihotomia austiniană a actelor de vorbire [Austin, J.L., 1970, pp. 114-119], relevanţa apare ca întreită “potrivire”: 1) a conţinuturilor între ele, a valorilor sau forţelor între ele (raţionalizare în act); 2) a conţinuturilor cu valorile sau forţele (raţionalizare prin act); 3) a relaţionărilor astfel obţinute cu diferitele acte (raţio-nalizare a actului). În toate cazurile, dacă “potrivirea” este implicată relevanţa conduce la o aşa-numită raţiona-litate explicită (propoziţională), iar dacă este presupusă ea conduce la una implicită (tacită). Aşadar, ceea ce apare ca relevant într-un act de limbaj, indiferent dacă este propriu-zis cognitiv sau numai angrenat în cogniţie, se referă la această dublă relaţionare - prin implicaţie şi presupoziţie - sub forma inter-, intra- şi extra-afectării înţeleasă ca potrivire. Din acest punct de vedere, termenii de “relevanţă” şi “raţionalitate” intră în situaţie de sinonimie parţială atunci când vizează cunoaşterea ştiinţifică în demersul (punerea în relaţie şi în act), dar nu şi în rezultatele ei (relatele sale, indiferent dacă sunt conţinuturi, valori/forţe sau acte efective).

Soluţia concordă cu spiritul pragmatic al postfilosofiei, putând atrage asupra sa tirul câtorva întrebări tradiţionale, “moderniste”. Mai întâi: este vala-bilă o atare înţelegere pentru orice tip de raţionalitate? Dacă da, atunci care ar mai fi, de pildă, deosebirea dintre raţionalitatea ştiinţifică şi cea filosofică? Apoi: cum se pot asimila cele două componente ale discursului ştiinţific câte uneia dintre componentele dublului context de desfăşurare a activităţii cognitive? Răspunsul asumat aici - fără a dori să se subsumeze neapărat exagerărilor uneia dintre perspectivele amintite (modernă sau postmodernă) - pune semnul identităţii între relevanţă şi raţionalitate. El se bazează pe sugestia ce vine dinspre definirea raţionalităţii în termeni relaţionali, capabili să prefigureze un model sau un concept al “raţionalităţii integratoare” [Biriş, I., 1992, pp. 5-32]. Aşa privind lucrurile şi potrivit etimologiei verbului a releva, în răspunsul de mai sus relevanţa este asociată cu cel puţin două situaţii, definind tot atâtea stări de raţionalitate (indistinct prezentate, de regulă, în literatura consacrată problemei): 1) cu “ridicarea în atenţie” a factorului, proprietăţii sau problemei în cauză, adică cu punerea sa în lumină, scoaterea sa în evidenţă, pe scurt spus - identificarea, determinarea sa (raţionalitate operaţio-nal-instrumentală, propriu-zis determinativă); 2) cu “potrivirea” sau “nepotrivirea” factorului, proprietăţii sau problemei cu fenomenul, subiectul sau o altă problemă de care sunt relaţionate (raţionalitate semnificant - semiologică sau interpretativ - comprehensivă, în ultimă instanţă explicativă).

În cazul potrivirii, se spune că situaţia este relevantă - factorul, proprietatea sau problema determi-nând / trimiţând la ceea ce este (adesea, impropriu-zis, raţionalitate determinativă, iar nu explicativă) şi explicând / arătând cum este (raţionalitate explicativă prin excelenţă) co-relatul său. În cazul nepotrivirii, se apreciază ca irelevantă situaţia - întrucât factorul, proprietatea sau problema nici nu-şi “determină”, nici nu-şi “explică” co-relatul în raport cu alte relate. Potrivit unui atare răspuns raţionalitatea ar dobândi aşadar două faţete de manifestare, ce pot fi redate în termenii logicii epistemice după cum urmează: 1) raţionalitatea explicită: ca relaţionare sub conceptul cunoaşterii Ks (pe care-l are un individ oarecare S) a valorii de adevăr [p] (valoare atribuită enunţurilor de cunoaştere p ale lui S: adevărul, notat Tp; falsul, notat Fp, nedecisul etc.) cu Ap (acceptabilitatea enunţului p) şi Jp (justificabilitatea enunţului p); 2) raţionalitatea implicită: ca relaţionare metadiscursivă între Ks, Ap, Js - pe de o parte şi Bs (credinţele epistemice ale lui S), Fs (credinţele religioase ale lui S) etc. - pe de altă parte. De remarcat că în aceste relaţionări Ks, Ap şi Js sunt cotaţi ca factori interni, în vreme ce Bs, Fs şi alte elemente de acest fel ca factori externi. Prima relaţionare ar ţine de nivelul epistemic al demersului (cel al teoriei ştiinţifice), iar a doua de nivelul său epistemologic (al metateoriei).

Deoarece relaţionările se înfăptuiesc prin inter-mediul unor acte de limbaj complexe (exprimând dife-ritele acte cognitive sau relaţiile dintre acestea: Ks, Bs, Fs, Ap, Jp ş.a.m.d.), se poate vorbi de o raţionalitate a actelor de limbaj ce cuprinde ambele faţete (explicită şi tacită) ale raţionalităţii demersului ştiinţific. Cum însă cunoaşterea în general nu se identifică cu cea ştiinţifică, adesea credinţele (de exemplu: Bs şi Fs) antrenate de demersul cognitiv se adaugă sau se substituie prin actele de limbaj cunoştinţelor Ks obţinute în practica ştiinţifică. Mai mult, după modelul cunoaşterii ştiinţifice şi în cadrul raţionalităţii explicite, dacă în cazul lui Ks raţionalitatea a fost gândită iniţial ca raţionalitate tare, Rt_e={Tp, Jp}, în cazul lui Bs s-a vorbit de raţionalitate slabă Rs_e={Tp, Ap} şi nu de non-raţionalitate sau iraţionalitate. În primul caz criteriul principal de apreciere a raţionalităţii demersului cognitiv îl constituie posibilitatea justificării lui p (justificabilitatea lui p), iar nu posibilitatea valorii de adevăr a lui p (realizabilitatea sau satisfiabilitatea lui p). În al doilea caz criteriul este “slăbit” şi se referă la explicitarea alegerii lui p (credibilitatea lui p, preferinţa pentru p, relevanţa lui p ş.a.). Slăbirea criteriului de raţionalitate a condus la admiterea unei raţionalităţi minimale (Rs_e) care să accepte calificarea de “raţional” şi pentru acte de genul opiniei sau credinţei non-religioase, raţionaliştii vorbind în mod curent astăzi de credinţe raţionale.

Cum s-au întâmplat lucrurile? Modelarea ne-clasică a conceptului raţionalităţii a urmat întrucâtva traseul modelării logico-epistemice a conceptului cunoaşterii. Comparând modelul ne-clasic al conceptului raţionalităţii cu modelul logico-epistemic al structurii actelor cognitive de tipul Ks – anume, platonicianul Ks={Tp, Ap, Jp} – e uşor de observat că definiţia “tare” a raţionalităţii – ca relaţionare între Tp şi Jp – se regăseşte şi în cazul actelor de cunoaştere realizate prin credinţă epistemică – Bs={TpvFp, Ap, Jp} – sau credinţă religioasă – Fs={Tb, Ap, Jb}, unde Tb înseamnă “p este biblic adevărat” sau, altfel spus, Tb=adevărul biblic al lui p şi Jb=justificabilitatea biblică a lui p. Această caracteristică formală a fost exploatată în sensul “lăr-girii” conceptului raţionalităţii de la raţionalitatea tare la raţionalitatea slabă şi a “îngrădirii” conceptului iraţio-nalităţii (atunci când mai este admis) doar la fenomene ce ţin de domeniul patologicului (schizofrenia, paranoia etc., cum cred postmoderniştii) şi nu la fenomene ce cad sub influenţa factorilor externi (sociali, economici, culturali, psihologici ş.c.l.). Drept urmare, raţionalitatea apare gândită ca relaţionare a factorilor ce ţin de contextul psiho-sociologic (externi) cu cei empirico-logici (interni), depăşindu-se astfel – prin adăugarea noii dimensiuni a raţionalităţii implicite – maniera tradiţională în care a fost gândită de obicei (ca relaţionare doar a factorilor interni între ei, socotiţi singurii raţionali, deci ca o formă sau alta a raţionalităţii explicite).

Cu un termen la modă, perspectiva tradiţională ar putea fi descrisă ca suferind de un “defect de raţio-nalitate”, responsabil fie de transformarea mecanică, rigidă, automată şi nejustificată a factorilor externi în factori interni, fie de eliminarea lor din discuţie (ca nespecifici pentru procesul de de cunoaştere). În realitate ar avea loc o asimilare a factorilor externi – gândită ca internalizare sau “transformare a mediului exterior în mediu interior în raport cu cunoştinţele ştiinţifice” – sub formă de cadre infrastructurale: concepţia generală despre lume, imaginea ştiinţifică a lumii, stilul gândirii ştiinţifice, idealul cunoaşterii ştiintifice, simţul comun obişnuit şi simţul comun ştiinţific. Aceste cadre “ocupă un loc oarecum intermediar” între factorii sociali (economia, lupta dintre diferite categorii şi ordini sociale, tradiţiile ştiinţifice, şcolile ştiinţifice, moda, autoritatea oamenilor de ştiinţă) sau psihologici (capacităţile perceptive şi logic-raţionale ale cercetătorului, structurile sale intelectuale şi lingvistice, actele de voinţă, de inspiraţie, imaginaţie şi intuiţie, pasiunile şi trăirile emoţionale, ataşamentul pentru problema cercetată, bucuriile, speranţele şi suferinţele sale în raport cu rezultatele obţinute, prestigiul, originalitatea, orgoliul, dorinţa de apreciere socială) – “propriu-zişi externi” – şi cei logico-structurali (obiectivitate, conţinut informaţio-nal, putere explicativă şi predictivă, testabilitate, con-sistenţă internă şi externă, sistemicitate, simplitate etc.) – “propriu-zişi interni”, dând seama de apariţia explica-ţiilor ştiinţifice alternative [Grecu, C., 1992, pp. 24-26].

Rezumând: dacă în cazul lui Ks raţionalitatea a fost gândită iniţial - după modelul cunoaşterii ştiinţifice - ca raţionalitate tare, în cazul lui Bs s-a vorbit de raţionalitate slabă şi nu de non-raţionalitate sau iraţio-nalitate. Abordată din perspectiva logicii epistemice, structura actelor de credinţă Bs, deşi nu înregistreză condiţia justificării în sens clasic (prin apel la evidenţa disponibilă sau la proceduri raţionale de validare), multiplică aşa-zisele condiţii de adevăr (adăugând prin mecanisme speciale falsul sau alte valori ca - de pildă - nedecisul, neutrul). Astfel, în cadrul lor, problema care se pune nu mai este justificabilitatea (întrucât locul procedurilor empirice şi raţionale de justificare este luat de criterii precum critica sau failibilitatea popperiană), ci acceptabilitatea lui p. Are loc o deplasare relativizantă a criteriului raţionalităţii care va duce până la urmă la slăbirea acesteia şi la interpretarea lui Bs ca act de cunoaştere.

Asupra acestor stări de lucruri au atras atenţia, printre altele, exemplele de tip Gettier [Gettier, E. L., 1963, pp. 121-123] sau failibilismul popperian [Popper, K. R., 1981, pp. 73-75, 256-259]. Dacă problema lui Gettier vizează nu atât justificarea lui p, cât relaţia dintre [p] şi Ap - accentuând asupra faptului că Ap poate fi pus nu numai în legătură cu [p]=T, ci şi cu [p]=F -, soluţia lui Popper elimină justificarea din ecuaţie, adaugă condiţia suplimentară a failibilităţii lui p şi face din adevăr un ideal posibil de atins doar prin eliminarea falsităţii. Din punct de vedere al structurii formale, actul cunoaşterii s-ar apropia de cel al credinţei prin suplimentarea condiţiilor de adevăr ([p]=T v F) şi prin eliminarea justificării Jp, chiar dacă în locul ei sunt propuse alte criterii de raţionalitate (cum ar fi în cazul lui Popper critica sau failibilitatea). În acest fel, failibi-lismului popperian se distanţează explicit de abordarea clasică, de tip platonician, a conceptului cunoaşterii atunci când elimină Jp din structura formală a actelor de cunoaştere, deşi admite tacit prezumţia de raţionalitate pentru Bs sau Fs. Alte orientări – de exemplu cea a aşa-zisului raţionalism “moderat”, “ponderat” sau “slab” promovat de Newton-Smith – propun lărgirea sau slăbirea raţionalităţii prin relaţionarea lui Ks şi cu alte elemente (Bs, Fs etc.) decât cele socotite tradiţional raţionale (Tp, Ap, Jp). Datorită acestui ultim mod de a vedea lucrurile, încercările de dezvoltare a viziunii tradiţionale adaugă la relaţia dintre Jp si [p] pe cea dintre Bs şi Jp. S-a ajuns astfel la un concept metadiscursiv al raţionalităţii, ceea ce am numit “raţionalitate implicită” (de forma Ri={Ks, Bs}, în cazul precedent) care obligă la luarea în discuţie a implicitului discursiv şi a ideii unei raţionalităţi minimale.

 

IV. Cum putem scăpa de fantoma metara-ţionalităţii: câteva modalităţi raţionale. Contextul în care raţionaliştii de astăzi susţin ideea raţionalităţii minimale e cel al explicării schimbărilor din ştiinţă. Ei pornesc de la ipoteza că înţelegerea modului în care au loc schimbările de credinţă de la o teorie la alta reprezintă miza cea mai importantă a demersului epistemologic. Pentru W. H. Newton-Smith, de pildă, întrucât istoria scrisă a ştiinţei prezintă o “poveste” a acestor schimbări, înţelegerea mersului ştiinţei echivalează cu înţelegerea povestirilor în care eroii principali sunt, printre alţii, obiectivitatea adevărului, posibilitatea discursului raţional, natura valorilor, limbajul şi semnificaţia, explicaţia. Abordarea raţională a schimbărilor din ştiinţă presupune analiza raţionalităţii scopului ştiinţei şi analiza raţionalităţii credinţelor implicate în demersul ştiinţific. Această analiză a constituit miezul disputei între adepţii a două tipuri de modele privind explicarea schimbării ştiinţifice: 1) modelele raţionale, care consideră că “schimbarea ştiinţifică este raţional explicabilă” prin referire îndeosebi la factori interni (“relativi doar la aspecte ale teoriei în chestiune şi la aspectele relaţiei dintre teorie şi evidenţa disponibilă”), practica ştiinţifică fiind “paradigma raţionalităţii”; 2) modelele non-raţionale, care consideră că schimbarea ştiinţifică este explicabilă prin referire exclusiv la factori externi (“factorii psihologici şi sociologici care nu se referă la teorii şi evidenţă, ci la ceea ce ei înşişi reprezintă, de exemplu: abilităţi propagandistice, climatul social al timpului etc.”), practica ştiinţifică fiind doar una printre altele, oricum nu paradigma raţionalităţii.

Fiecare model prezintă o componentă referitoare la scopul ştiinţei şi una privind setul principiilor necesare comparării teoriilor rivale cu un “background evidenţial dat”. Scopul ştiinţei este legat de producerea “unor teorii de un anumit fel particular”, cum ar fi de pildă “teoriile explicative adevărate” (failibilismul) sau “teoriile utile pentru predicţii, indiferent de adevărul lor” (prag-matismul). Sarcina principală care revine programului raţionalist din asumarea unui asemenea scop e de a soluţiona problema incomensurabilităţii ridicată de non-raţionalişti, adică de a arăta că teoriile sunt comparabile între ele pe baza normelor rezultate dintr-un set de principii comparative. Setul principiilor adoptate prin programul raţionalist stipulează, de regulă, măsura în care teoriile se apropie de adevăr (întrucât “raţionaliştii sunt tentaţi să fie realişti”). Prin urmare verosimilitatea sau aproximarea adevărului devine scopul ştiinţei, cu condiţia ca setul principiilor să poată fi justificat, iar noţiunea de aproximare a adevărului să aibă o explicaţie satisfăcătoare. Rostul principiilor este de a permite reconstrucţia raţională a istoriei reale a ştiinţei, fără să deformeze această istorie prin normele comparative pe care le impun. Pe ansamblu, orice model raţional trebuie să satisfacă patru cerinţe: 1) “respingerea argumentului incomensurabilităţii, arătând că teoriile sunt compara-bile”; 2)“justificarea scopului ştiinţei”; 3)“articularea unui set de principii justificabile pentru a compara meritele relative ale teoriilor rivale”; 4) “investigarea limitelor până la care schimbarea ştiinţifică actuală aproximează modelul raţional ideal”.

Împotriva perspectivei raţionaliste s-au formulat două tipuri de “atacuri”: tari şi slabe. Atacurile tari au aruncat în luptă problema “incomensurabilităţii teori-ilor”, iar cele slabe au marjat pe ideea că “instituţiile ştiinţei încalcă propriile lor standarde de raţionalitate de mai multe ori decât şi-ar putea închipui practicienii”. Strategia acestor atacuri se regăseşte de fapt chiar în programele epistemologice de factură raţionalistă. De exemplu, programele tari (cel al raţionaliştilor ştiinţifici precum Popper, Lakatos sau Laudan şi cel al sociologilor cunoaşterii de la Edinburgh: Bloor, Barnes ş.c.l.) explică şi evaluează schimbările ştiinţifice în termenii unor modele maximale de raţionalitate numite maxirat: acţiunile şi credinţele oamenilor de ştiinţă sunt raţionale numai în măsura în care se supun principiilor de comparaţie promovate printr-un model normativ de ştiinţă. Evaluările maxirat nu sunt necesare în explicarea acţiunii ştiinţifice şi nici în explicarea motivului pentru care o credinţă ştiinţifică de nivel teoretic este susţinută, dar nu pot fi ocolite atunci când scopul demersului epistemologic e de a explica progresul în ştiinţă ca fiind altceva decât simpla schimbare: un “flux” al istoriei ştiinţei în care o teorie T₂ se dovedeşte mai bună decât o teorie T₁ dacă relativ la datele disponibile ea corespunde în mai mare măsură modelului normativ de ştiinţă promovat.

Explicarea schimbărilor din ştiinţă, a acţiunilor ştiinţifice şi a credinţelor poate fi făcută cu ajutorul programelor slabe sau moderate. Acestea promovează o raţionalitate minimală al cărei model a fost denumit minirat. A folosi modele minimale pentru explicarea schimbărilor din ştiinţă înseamnă să poţi arăta că scopul omului de ştiinţă coincide cu cel prevăzut prin model şi că omul de ştiinţă avut în vedere “crede în principiile stabilite şi că acţiunea sa a fost cel mai bun lucru de făcut, date fiind scopul şi credinţele sale”. Pentru acţiunea de cunoaştere realizată de întreaga comunitate ştiinţifică, funcţionarea modelului înseamnă trei lucruri: 1) că “majoritatea membrilor comunităţii au avut scopul specificat de model”; 2) că membrii comunităţii “sunt uniţi prin încrederea în principiile de comparaţie specificate de model”; 3) că “date fiind scopul şi credinţele (referitoare la rezultatul experienţelor), această acţiune a fost cea mai potrivită şi a fost percepută ca atare”. Explicaţia furnizată de acest model înfăţişează în sens instrumental acţiunea omului de ştiinţă, adică fără să apeleze la judecăţi normative. O atare acţiune este înţeleasă ca “ceea ce el a crezut a fi cel mai bun mijloc pentru atingerea scopurilor (ori: mijloacele cele mai adecvate realizării scopurilor)”.

Evaluarea minirat a credinţelor are loc nu în termenii justificării adevărului lor şi nici în cei ai rezonabilităţii procedurilor de a le susţine într-un anumit context, ci în termenii atitudinilor faţă de conţinutul lor propoziţional a celor care le acceptă. În aceşti din urmă termeni, “ceea ce contează este dacă în contextul experienţelor şi credinţelor cuiva justificarea pe care el o oferă îi dă o raţiune suficientă pentru a crede că p mai degrabă decât pentru a nu crede că p, sau pentru a suspenda judeacata cu privire la p”. Aşadar, “abordarea minirat nu implică o noţiune subiectivă a raţiunii, ci o noţiune contextuală”. În plus, modelul pe care se bazează această abordare “susţine că în multe cazuri explicaţia de ce cineva A crede ceva p se dă prin descoperirea motivelor lui pentru a crede p şi prin relevarea faptului că în context aceste raţiuni justifică credinţa în p mai degrabă decât contrariul sau suspendarea judecăţii” [Newton-Smith, W. H., 1994, pp. 18-19, 28, 31-32, 297-331].

Ocolind atacurile împotriva programelor raţio-naliste şi comparând structura modelelor raţionale con-temporane de explicare a schimbării ştiinţifice, se poate observa că ele nu diferă prea mult de modelul raţional clasic, de factură kantiano-weberiană. Cele trei elemente din structura modelului tradiţional de raţionalitate se regăsesc în modelele contemporane fie formulate explicit (scopul), fie prezentate sintetic sub forma principiilor comparative (mijlocul şi standardul). Ambele tipuri de modele suprasolicită elementul justificării din structura actului de cunoaştere, legându-l într-un fel sau altul, de condiţia de adevăr a conţinutului informaţional (propoziţional). În viziunea lor, corpusul cunoaşterii lui S ar include pe lângă sistemul Ks al propoziţiilor care-i transmit informaţii despre realitate şi sistemul Bs al credinţelor ce-i exprimă atitudinea discursivă. Din această perspectivă, conceptul tradiţional al cunoaşterii Ks, adică Ks={Tp, Ap, Jp}, va fi înlocuit cu cel al metacunoaşterii: MKs={Ks, Bs}, în baza relaţiei de substituire a lui Ks cu modelul raţionalităţii meta-discursive Ri={Ks, Bs} şi de identificarea a lui Ri cu MKs. E clar că ceea ce pentru încercările tradiţionale reprezenta raţionalitatea, adică R, pentru noile abordări raţionaliste va deveni Ri, ca MKs. Acest lucru arată că epistemologia raţionalistă, cu toate eforturile ei de modernizare, nu a putut ieşi formal din carcasa pre-supoziţională a modelului raţionalităţii tari (ca relaţionale a lui Tp cu Jp): ceea ce tradiţional era Tp acum devine Ks, iar ceea ce se înţelegea prin Jp apare ca Bs).

Spargerea acestei carcase a avut loc în strânsă legătură cu dezvoltarea interdisciplinară a cunoaşterii ştiinţifice, reflectată epistemologic prin introducerea conceptului metaraţionalităţii în locul celui al raţiona-lităţii, prin înlocuirea noţiunilor clasice de model şi sistem cu cele de metamodel şi metasistem sau prin alte fenomene de acest fel. De pildă, literatura ştiinţifică defineşte modelul ca pe un sistem omomorf la un alt sistem, indicând astfel cel puţin trei lucruri: importanţa sistemului în această relaţie, caracterul analogic al relaţiei şi izomorfia sistemelor ca ideal de urmărit. Mai mult, modelarea unui proces ar avea loc în ştiinţă prin formalizarea acestuia, iar această formalizare este imposibilă dacă nu sunt întrunite câteva condiţii: 1) existenţa unui sistem formal P; 2)redarea unei stări A a procesului printr-un ansamblu de propoziţii a ale sistemului formal P; 3) redarea transformărilor de stare (de exemplu, din starea A în starea B) printr-un ansamblu de propoziţii b ale sistemului P; 4) deducerea formală a lui b din a în interiorul lui P. Raportarea în condiţiile de mai sus a unui sistem la altul transformă sistemul raportat într-o interpretare sau într-un model al celui la care se raportează, adică într-un metamodel [Parocchia, D., 1990, pp. 215-233]. La rândul său, metasistemul este definit ca sistemul de ordin logic superior prin care se poate decide asupra propoziţiilor unui limbaj în baza unor criterii şi reguli logice neacceptate de sistemele de ordin logic inferior. Într-un spirit apropiat se vorbeşte de meta-modelizare – pentru a desemna regulile logice în virtutea cărora modelul însuşi este conceput – şi de meta-raţionalitate – pentru a desemna: 1) fie disjuncţia de sorginte weberiană între raţionalitatea “structurală” şi raţionalitatea “scopală” (evaluativă, în raport cu un anumit scop, de scop sau a scopurilor); 2) fie disjuncţia recompensată cu Premiul Nobel între raţionalitatea “de conţinut” (de substanţă sau substanţialistă) şi raţiona-litatea “de formă” (formală sau procedurală) [Jacot, J.-H., 1990, p. 13].

Pentru a prezenta modelul metaraţionalităţii nu sunt îndeajuns definiţiile metamodelului şi metasis-temului, ci se mai impun câteva precizări cu privire la mecanismul de instituire a credinţelor. Un cercetător S are trei atitudini vis-à-vis de enunţurile sau propoziţiile pe care le înfăptuieşte prin actul discursiv al cunoaşterii: 1) a crede că p sau a accepta (că) p; pe scurt Bp; 2) a nu crede că p sau a respinge p; pe scurt Rp; 3) a suspenda sau a te abţine de la judecata cu privire la p; pe scurt Sp. Ultimele două atitudini au fost definite în literatura elaborată în jurul acestui punct de vedere cu ajutorul lui Bp – simplu B – şi al operatorului negaţiei (Rp)=BØp; Sp=ØBp&ØBØp), fiind asociate conceptelor de imposibilitate şi contingenţă din logica modală, în vreme ce credinţa a fost definită în maniera epistemologiei tradiţionale şi asociată necesităţii, asemeni presupoziţiei. Aceeaşi literatură arată că instituirea atitudinilor de mai sus în discursul cognitiv este limitată de cerinţa consistenţei lui p cu celelalte enunţuri din corpusul cunoaşterii lui S, în sensul că S nu poate adopta la un moment dat decât una dintre cele trei atitudini faţă de p [Hilpinen, R., 1997, pp. 4-5].

La nivelul conţinutului unui act de discurs, inconsistenţa explicită se poate manifesta doar între p şi celelalte enunţuri ale sistemului cognitiv care neagă p: este imposibil ca S să creadă (accepte, admită) în acelaşi timp p şi Øp, adică este imposibil în acelaşi timp Bs şi Rs. În forma actului inconsistenţa explicită nu mai apare între Bs şi Rs, ci între Bs şi Ss, deoarece Bs şi Rs exprimă ca formă acelaşi act (al “crezării”), dar cu conţinuturi diferite (p şi Øp). În conceptul metaraţionalităţii aceste situaţii sunt redate fie ca Ri={Ks, Bs} pentru conţinutul discursiv şi ca echivalent pentru ceea ce tradiţional se numea “raţionalitate tare”, fie ca MR={Ks, Bs, Rs} pentru forma actului şi ca expresie pentru numita “raţionalitate slabă”. Un astfel de concept evidenţiază că punctele de vedere devenite deja clasice (istorismul, failibilismul, chiar anarhismul) în soluţionarea proble-matici raţionalităţii nu surprind decât o parte din problematica subsumată explicitării tacitului din ştiinţă: cea a conţinutului informaţional al teoriilor (explicitul semantic) şi cea a atitudinilor propoziţionale de genul cunoaşterii, credinţei etc. (explicitul pragmatic). Cotitura pragmatică din filosofia actuală a facilitat însă - împre-ună cu cea logico-lingvistică sau, adesea, chiar substi-tuindu-i-se - şi abordarea neortodoxă (epistemologia credinţelor şi logica doxastică, teoria actelor de limbaj şi logica ilocuţionară, teoria şi logica relevanţei, teoria şi logica presupoziţiilor ş.a.) a unor domenii care nu intrau în vederile epistemologiei tradiţionale: implicitul cognitiv (îndeosebi ceea ce teoriile şi subiecţii epistemici presupun, intenţionează, subînţeleg sau sugerează) şi cel discursiv (angajamentele ontologice, cognitive, logico-metodologice etc. ale teoriilor şi subiecţilor cunoscători).

Am văzut cum adausul teoretic adus de asemenea întreprinderi poate fi receptat fie ca un câştig, fie ca o pierdere, prin situarea la nivelul explicitării amintitelor forme de implicit. Am sugerat că el se evidenţiază printr-o încărcătură meta a oricărui tip de demers (progresia sau/şi regresia metadiscursivă) şi am arătat cum explicitarea şi implicitarea discursului ştiinţific cu factori interni sau externi duc la o slăbire a criteriilor raţio-nalităţii şi la trecerea de la forma raţionalităţii tari la cea a raţionalităţii slabe (propriu-zis de la raţionalitatea explicită la raţionalitatea implicită). În fine, am încercat să demonstrăm că diferitele “întruchipări” ale raţiona-lităţii în filosofia actuală sunt, în virtutea caracterului lor metodologic, de neînlăturat din travaliul pragmatist (“recontextualizarea”), analitico-pragmatic (“relevanţa”), postfilosofic sau postmodernist (“dezvrăjirea” sau “dezfermecarea”). Concluzia spre care întregul demers conduce este că popularea discursului filosofic cu entităţi de genul recontextualizării, relevanţei, dezvrăjirii sau dezfermecării a repus epistemologic în joc o proble-matică ce, aducând în discuţie – sub forma diferitelor fantome care bântuiesc filosofia actuală – “barba lui Platon” sau “briciul lui Ocam”, vizează non-post-modernist limitele tradiţionale ale raţionalităţii. E vorba, pe scurt, de metaraţionalitate.

 

 

 

 

 

Bibliografie:

 

 

 

Austin, J. L., Quand dire, c' est faire. How to do things with Words, Editions du Seuil, Paris, 1970

 

Balaiş, M., Logică simbolică, vol.2, Universitatea din Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, 1988

 

Baynes, K., Bohman, J., and McCarthy, T., “General Introduction”, în Baynes, K., Bohman, J., and McCarthy, T. (eds.), After Philosophy. End or Transformation?, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, and London, 1996

 

Biriş, I., Totalitate, sistem, holon, Editura Mirton, Timişoara, 1992

 

Bohm, D., Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995

 

Clitan, G., “Philosophical Theaching by Summer Schools. Rationality in the Post-Fundationalist Age”, în Analele Univertsităţii de Vest din Timişoara, Seria Filosofie, Vol. X, Tipografia Universităţii de Vest din Timişoara, Timişoara, 1998

 

Gettier, Ed. L., "Is Justified True Belief Knowledge?", în Analysis, 23, 1963

 

Grecu, C., "Rolul factorilor sociali în geneza explicaţiilor alternative în ştiinţă", în Studia. Philosophia. Historia. Philologia, Universitatea din Timişoara, Timişoara, 1992

 

Hilpinen, R., Belief Systems, Knowledge and Reasoning, Prelegeri susţinute la First Summer School for Theory of Knowledge organizată de Association for Foundation of Science, Language and Cognition împreună cu Instytut Filozofii i Socjologii Polskiej Akademii Nauk la Warszawa-Madralin, 16-31 august 1997

 

Jacot, J.-H., “La modélisation, confluent les sciences”, în M. Brissaud, M. Forse et A. Zighed (eds.), La modélisation confluent des sciences, Éditions du CNRS, Paris, 1990

 

Meyer, M., Découverte et justification en science, Klincksieck, Paris, 1979

Newton-Smith, W. H., Raţionalitatea ştiinţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994

 

Parocchia, D., “Quelques aspects epistémologiques et historiques des notions systeme et de modele”, în M. Brissaud, M. Forse et A. Zighed (eds.), La modélisation confluent des sciences, Éditions du CNRS, Paris, 1990

 

Peirce, C. S., Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990

 

Popper, K.R., Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

 

Rorty, R., L' home spéculaire, Editions du Seuil, Paris, 1990, în original Rorty, R., Philosophy and the Mirror of Nature, Princeton University Press, Princeton, New Jersy, 1979

 

Rorty, R., Obiectivitate, relativism şi adevăr. Eseuri filosofice 1, Editura Univers, Bucureşti, 2000

 

Rescher, N., “Pragmatism in Crisis”, în Weingartner, P., Schurz, G. & Dorn, G. (eds.), The Role of Pragmatics in Contemporary Philosophy, Verlag Holder - Pichler - Tempsky, Vienna, 1998

 

Schurz, G., “Kinds of Pragmatisms and Pragmatic Components of Knowledge”, în Weingartner, P., Schurz, G. & Dorn, G. (eds.), The Role of Pragmatics in Contemporary Philosophy, Verlag Holder - Pichler - Tempsky, Vienna, 1998