EUPHIDAS – European Philosophical Databases Systems

Filosofia lui constantin noica Şi filosofia lui mircea vulcănescu

Emilia Guliciuc

Sursa cea mai apropiată scrierilor autohtoniste ale lui Noica este, fără îndoială, Mircea Vulcănescu, deşi, uimitor, Noica nu vorbeşte decât foarte puţin de ea. Atât cât spune însă este revelator: "E infinit probabil că nu aş fi putut da, peste câteva decenii, Rostirea românească, fără lecţia lui Mircea Vulcănescu" [i].

Pentru Noica, Mircea Vulcănescu a fost un geniu reactiv. Geniile reactive nu dau opere, dar dau străful-gerări de gânduri pentru creaţia altora. El poate fi con-siderat ca reprezentând un model pentru Noica nu numai în planul rostirii româneşti, ci şi în acela al filosofiei în general. Sub patronajul său se alcătuise o asociaţie filosofică la care se ţineau lecţii de greacă, iar în numerele din Izvoare de filosofie (1943), anuarul aso-ciaţiei, el era cel care dădea, alături de postumele lui Nae Ionescu, nota de originalitate. A publicat în primul număr un studiu despre augustianism şi tomism, apoi a publicat studiul-conferinţă Dimensiunea românească a existenţei, fără lecţia căreia - va mărturisi apoi Noica - poate el nu ar fi scris Rostirea românească.

Ca nimeni altul Mircea Vulcănescu va apăra filosofia naţională, deşi era conştient de faptul că aceasta este bântuită de tot felul de ispite străine, pe care le şi analizează de altfel în paginile de început ale Dimensiunii româneşti a existenţei.

Dacă nimeni nu le-a impus românilor să adopte limba franceză, engleză sau germană (decât doar să le înveţe ca pe nişte limbi străine), tot astfel nimeni nu poate să le impună o filosofie străină, câtă vreme românii au propria lor filosofie. Sigur, este absurd să te opui a învăţa de la mai marii filosofiei, dar la fel de absurd ar fi să reduci studiul filosofiei doar la aceste momente, fie ele oricât de impunătoare. Considerând că există în România o problematică filosofică specifică care să justifice şi chiar să solicite imperios o gândire metafizică, Vulcănescu o dezvăluie în Dimensiunea românească a existenţei.

Vom insista asupra acestei lucrări în măsura în care problemele dezvoltate se regăsesc, fie şi embrionar, la Noica, chiar dacă există şi destul de mari diferenţe.

O primă idee pusă în joc de Vulcănescu, regăsită şi la Noica, este cea a ispitelor.

Noica ne arată ce este o ispită, mişcându-se ele-gant printre înţelesurile sale, multe dintre ele uitate astăzi şi încearcă să demonstreze că nu e posibilă o lume lipsită de ispitire, fără a se ocupa însă în mod special de lumea ispitelor româneşti, ci doar de cea a înţelesurilor sale.

Vulcănescu deschide poarta prin care intrăm în lumea ispitelor care-l încearcă nu pe orice om, ci pe Omul românesc. E vorba pe de o parte despre de ispitele care-l solicită dinafară (de la cele ale trecutului: greco-bizantină, slavo-bizantină, rusă, până la cele mai actuale: ispita franceză, germană, ovreiască etc) precum şi cele din planul intern (de natură istorică: ispita dacică, tracică şi cea romană, până la cele de ordin metafizic: cea a pământului, a codrului şi, lucru foarte interesant, a mun-telui pe care o adusese cu sine ispita dacică).

La ambii gânditori apar o serie de concepte pre-cum: existenţă, fire, fiinţă, ins, deşi în multe privinţe conotaţiile lor diferă. Cea mai flagrantă deosebire apare în cazul termenului de fiinţă.

Pentru Vulcănescu fiinţa semnifică existenţa particulară, înzestrată cu caracterul de subiect lucrător, fiind aşadar o parte a existenţei particulare individuale, alături de lucruri.

Noica înregistrează şi el, apelând la dicţionarele mai vechi, sensurile fiinţei de existenţă şi viaţă, însă menţionează că, în limba română, s-a produs o stranie întrepătrundere în alcătuirea termenilor metafizici fun-damentali, fiinţă şi devenire. Termenul românesc de fiinţă are pentru el aceiaşi semnificaţie cu cea a grecescului to on he on. Fiinţa se trage în limba română, paradoxal, de la fieri, care înseamnă a deveni (fapt ce a generat o multitudine de confuzii), iar devenirea, fiinţarea, existenţa, sinonimă la el cu firea, provine, în schimb, de la a fi. Aşadar fiinţa reprezintă la Noica ceea ce este firea pentru Vulcănescu şi invers[ii].

Mircea Vulcănescu, mergând pe linia tradiţionalis-tă, scria că "firea este una, bogată, plină, statornică, dincolo de prefaceri, pururea la fel cu sine; măcar la prima înfăţişare, iar fiinţa e multiplă, slabă, nestatornică, schimbătoare, trecătoare şi ameninţată de nimicire" [iii].

Pentru Noica situaţia se inversează, păstrând însă câteva modulaţii ale acestei semnificaţii. Fiinţa în sine, fiinţa ca fiinţă este una, statornică, veşnică şi dincolo de orice prefaceri, dar fiinţa are două înţelesuri: fiinţa ca fiinţă, cu atributele menţionate şi fiinţa fiecărui lucru, inclusiv fiinţa elementelor, care nu mai posedă omogenitate şi care sunt dimensionate spaţio-temporal. Devenirea la Noica reprezintă ceea ce este fiinţa la Vulcănescu, prefacere, dar şi petrecere întru ceva, iar acest ceva poate fi atât devenirea (caz în care avem de-a face cu devenirea întru devenire), cât şi fiinţa, ce va da naştere devenirii întru fiinţă.

Dintre termenii filosofiei, cel de fiinţă are, proba-bil, cei mai mulţi opuşi, apreciază Noica[iv].

Fiecare opoziţie poate da câte o trăsătură a fiinţei:

Fiinţa şi nefiinţa dau caracterul de prezenţă

Fiinţa şi conştiinţa dau caracterul de prezenţă materializată

Fiinţa şi aparenţa dau caracterul de adevăr

Fiinţa şi posibilitatea dau caracterul de realitate în act

Fiinţa şi manifestarea dau caracterul de principiu, temei

Fiinţa şi firea dau caracterul de unitate în diversitate

Fiinţa şi temporalitatea dau caracterul de permanenţă

Fiinţa şi devenirea dau toate caracterele laolaltă

Devenirea înglobează toţi termenii opuşi fiinţei, adică nefiinţa, aparenţa, posibilitatea, manifestarea, firea şi temporalitatea, toate acestea pentru o conştiinţă, iar fiinţa ar putea însemna, după acelaşi model, prezenţă mai stinsă sau mai afirmată o prezenţă fără prezent, precizează filosoful în Devenirea întru fiinţă [v], o prezenţă şi materială, nu numai de gândire, o prezenţă, o realitate în act, actuală, operând ca un temei al lucrurilor şi ca o unitate în diversitatea lor, sub un regim de permanenţă.

Noica analizează, de asemenea şi înţelesurile firii:

1. Natură (ca totalitate), lume, pământ, făptură;

2. Natură (ca putere creatoare) manifestată în orice creatură sau fiinţă;

3. Natură (ca esenţă), proprietate prezentă în orice făptură;

4. Natură omenească (înclinare sufleteascã) ce exprimă felul de a fi, temperament, caracter etc;

5. Predispoziţie intelectuală, minte, pricepere, cuget, cumpăt.

În toate înţelesurile (de la esenţă, universal concret şi până la caracterul omului) trăsătura definitorie este cea de natură (opusă culturii) [vi].

Din analiza celor doi termeni filosofici funda-mentali prezenţi în operele celor doi gânditori se poate constata acum că diferenţele nu sunt chiar într-atât de mari, aşa cum apăreau la prima vedere. Fiinţa pentru Noica e unitate, dar o unitate în diversitate, e şi prezenţă (deşi fără prezent), ceea ce o apropie de fiinţa din accepţia lui Vulcănescu, iar devenirea este şi ea staţionară, asemenea firii la Vulcănescu, atunci când trece în deveninţă. Pe de altă parte, firea la Vulcănescu este şi "petrecere în lume ori în vreme" [vii], nu numai statornicie şi veşnicie, iar fiinţa nu desemnează numai faptul de a fi, ci şi felul de a fi. În afara celor doi termeni comuni analizaţi, lista întâlnirilor teminologice ar putea fi completată şi cu alţii precum: ins, rost, soartă ş.a.m.d.

Apropierea dintre scrierile autohtoniste ale celor doi gânditori nu vizează doar folosirea unor termeni, ci şi o filiaţie ideatică. Astfel ideea nicasiană după care românii ar sta mai bine cu posibilul decât cu realul, este prezentă şi la Vulcănescu şi, mai înainte, în 1940, la Vasile Băncilă. Vulcănescu afirma că: "planul adevărat al existenţei [românilor] este planul virtualităţilor, planul tuturor putinţelor..."[viii], căci pentru noi, tot ce poate fi gândit, este, deci, orice lucru despre care vorbim, este. "Este, pentru simplu motiv că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti" [ix].

Se ştie cât de apropiată era şi de spiritul lui Noica o asemenea afirmaţie. El a susţinut şi aplicat adesea ideea că orice gând care merită urmărit trebuie să fie narabil.

Frecvent întâlnită este şi ideea măsurii, ca o dimensiune a gândirii şi a existenţei noastre. Ea apare valorificată pozitiv la Vulcănescu, întrucât, apreciază el, toate lucrurile "împacă pe om cu sine şi cu firea şi-i dau un echilibru şi o măsură în gest, care dacă sunt lipsite de crispaţia tragicului, nu sunt lipsite de nobleţă" [x], dar în-tr-o conotaţie negativă la Noica, pentru care mult invocata măsură a românilor este responsabilă de lipsa vocaţiei noastre filosofice.

"Această rană a noastră, măsura, niţel tânguitoare şi biblică, e mai puţin pusă, cît impusă şi e lipsită de sâmbure raţional. Aceasta face ca, în timp ce măsura de tip raţional (cum e cea mediteraneană), poate deveni lipsă de măsură, prin abuz de raţionalitate, deci poate genera filosofie, măsura noastră, lipsită de raţionalitate, te poate duce la înţelepciune, dar nu la filosofie"[xi].

Nici Dimensiunea românească a existenţei, nici scrierile autohtoniste ale lui Noica nu sunt singulare în peisajul preocupărilor gânditorilor noştri de tipologie a culturii. Pot fi invocate multe exemple precum cele oferite de Constantin Drăghicescu, cu a sa Psihologie a poporului român, Constantin Rădulescu Motru cu lucrarea Cultura română. Ţărănism sau românism, Ion Petrovici despre Etnic în filosofie, Vasile Pârvan cu Gândurile despre viaţă şi moarte la daco-romanii din Pontul Stâng, Ovid Densuşianu despre Viaţa păstorească în poezia populară, Lucian Blaga cu Spaţiul mioritic, Ovidiu Papadima cu Viziunea românească asupra lumii, Nicolae Iorga cu Originea, firea şi destinul neamului românesc ş.a.m.d.

Materialul pe care s-a sprijinit Noica în încercările sale asupra românescului, ca şi în cazul lui Vulcănescu, n-a fost constituit însă din aceste încercări, nici din reflecţia filosofică a principalilor gânditori români, ci a fost dat mai curând de ceea ce a preexistat lucrărilor aces-tora, de "configuraţia limbii şi de structura simbolurilor expresive cu circulaţie generală în poporul românesc, altfel zis, de capodoperele de gând pe care le-au croit cuvintele", cum apreciază chiar Mircea Vulcănescu.

Astfel înrâurirea ideomatică dintre cei doi gân-ditori români este şi mai evidentă. De aceea apare cu atât mai uimitor faptul, înregistrat de Al. Brumaru, că Noica ia act de filosofia lui Ştefan Lupaşcu, "dar nu şi de încercarea de absolută întâietate a lui Vulcănescu(...) - tentativă teribilă de a scoate limba română în universal, ea cu pregândul ei (sophic) cu tot, arătând celorlalte limbi (...) că le este deopotrivă, de nu cumva le-o şi ia câteodată înainte, arătând că a petrecut cu spiritul în destule din păţaniile (pătimirile) lui în vremurile nedatate. Aceasta cu atât mai mult cu cât neperechele gânditor a pus (...), ca şi Mircea Vulcănescu, urechea pe aceiaşi mută de milenii rocă de aci" [xii].

Încercând să aflăm sursele filosofice româneşti, fie ele şi secrete, ale scrierilor lui Noica, în afară de Vulcănescu, a cărui evidentă influenţă este mai degrabă trecută sub tăcere decât mărturisită, constatăm că filosoful n-a avut multe întâlniri admirabile, în afara celei cu lecţia pe care a primit-o de la Nae Ionescu şi cu o recuperare, pe linia teologicului, a lui Blaga şi Mircea Eliade. S-ar putea încheia cu propria sa afirmaţie: cultura noastră a avut în trecut trei mari gânditori care şi-au pus problema fiinţei (problemă pe care şi el o consideră fundamentală în filosofie): limba, un poet şi un sculptor.

Prin analiza modului în care rostirea românescă se pune în acord cu spiritul universal, Noica a urmărit, în primul rând, să deprindă instrumentele româneşti cu care să ia cu asalt marile teme ale filosofiei, de la cea care priveşte propriul statut al filosofiei, până la cele mai subtile, legate de fiinţă, devenire, spaţiu, timp, conştiinţă, raţiune, spirit, toate raportate la cultura noastră. El a afirmat că important este să lucrezi în şi pentru cultura română cu mijloacele şi valorile culturii universale.

Rezultatul s-a concretizat în lucrarea, considerată de toţi comentatorii punctul culminant al creaţiei sale, Devenirea întru fiinţă (1981). Chiar ideea centrală şi originală a lucrării, devenirea întru fiinţă, i-a fost sugerată de rostirea românească, care a transformat pe fieri (ce provine de la a fi, de la fiinţă) în fire (în devenire). Trecerea de la devenire la fiinţă nu este doar o problemă lingvistică, ci îşi află şi un temei logico-ontologic. Spre deosebire de antici şi de moderni, care sfârşeau într-o contradicţie de tip disjunctiv sau-sau (sau fiinţa, sau devenirea), Noica întroduce în această gramatică ontologică prepoziţia întru, ce înlocuieşte conjuncţiile nici-nici ori şi-şi.

Filosoful nu se îndeletniceşte cu fiinţa pură şi simplă, cum păreau a spune anticii, nici cu devenirea, cum par a crede modernii. Se îndeletniceşte cu devenirea întru fiinţă.

Note