Conceptul de GramaticĂ.

Modele Şi teorii ale gramaticii

Acad. Alexandru BOBOC

1. Regulă şi gramaticalitate.

Gramatică şi logică.

Conceptul de regulă (din latină: regula, cu sens de echer, calibru, riglă de nivelment) se defineşte în principal ca semănare (egalitate, similitudine), formulată conceptual, însă nu şi cunoscută, în mod necesar ca atare, a unei fiinţe, a unui eveniment sau a unei acţiuni. Aceasta în mod obiectiv, căci în sens subiectiv înseamnă prescripţie, ordin.

Cu acest concept este compatibilă excepţia, pe când cel de lege nu. „O regulă este cognoscibilă şi formulabilă numai în temeiul exceptării ei. Cunoscuta maximă "excepţia întăreşte regula" conţine în bună parte înţelepciune. Din punct de vedere al logicii formale aceasta ar duce la absurditate, deoarece "confirmarea" nu mai conţine sensul de "a supune probei". Vechiul cuvânt are, după ce şi-a pierdut locul în logică, un profund sens psihologic. Ceea ce ne poate spune nouă astăzi este că o regulă nu este, în genere, cu absolut nici o excepţie, cognoscibilă ca regulă, deoarece ea rămâne parte a unui fundal al experienţelor noastre, de care numai rareori suntem conştienţi” [i].

Atunci este vorba de gramatică, trebuie să deosebim între reguli esenţiale şi reguli neesenţiale, care sunt altele decât regulile unui joc de şah (sau alt joc), în genere esenţiale şi ele, întrucât ţin seama de „semni-ficaţia” figurilor. Dar aceasta ne serveşte numai la a înţelege funcţia de „apel” a regulii, întrucât atrage atenţia asupra unei conformări cu semnificaţiile figurilor (pe care le înţeleg cei care se angajează în joc). Pentru a constata dacă o regulă este esenţială pentru o limbă anu-mită, putem introduce următoarea procedură: se constru-ieşte o limbă, în care respectiva regulă lipseşte, şi se con-stată apoi dacă o anumită legare de cuvinte (propoziţii) este permisă sau interzisă prin ea[ii].

Este de reţinut însă că: „unele reguli ale lingvisticii sunt şi reguli ale logicii”, iar altora „nu le revine nici o semnificaţie logică”; de asemenea că „fe-luri de vorbire, care, din punct de vedere al lingvisticii obişnuite par fără greşeală, logic privite se arată ca o însuşire de semne lipsită de sens”, după cum există şi „feluri de vorbire, care logiceşte sunt ireproşabile, dar în lingvistică ar putea să fie desemnate ca incorecte”[iii].

Bine-nţeles, regula vine ca „reguli” de mai multe tipuri, în gramatică, precum şi în logică. Prin statutul ei, regula se aseamănă, oarecum, cu norma: are sfera de acţiune (şi aplicare) contextuală şi reclamă respectarea ei ca un criteriu de comportament.

Dar aceasta e gramaticalitatea.

Conceperea a ceea ce numim regulă în unitatea dintre lingvistic şi logic ţine, într-un fel, de formularea modelului deductiv-nomologic al explicaţie în opera lui Descartes. Hotărâtoare în acest sens este construcţia unei teorii a explicaţiei prin „bifuncţionalitatea legilor naturii”, anume „ca axiome şi ca reguli de deducţie”; Descartes a oferit şi un model de calcul: „lege naturală”, care este instanţa ce survine în variantele de funcţie ca axiomă şi regulă [iv].

De fapt, regula, chiar în sensul limbajului obişnuit, înseamnă a pune în ordine, a aranja, a rândui, a face să funcţioneze ceva, a potrivi, dar şi a sistematiza. Regularitatea, conformitatea cu o regulă, s-ar traduce astfel la nivelul sistematizării, prin conformitatea cu sistemul dat sau cu o anumită ordine.

Regulă mai însemnă: normă, în virtutea căreia se desfăşoară o acţiune, se realizează un comportament; mod de a rezolva o problemă.

În acest din urmă sens e şi înţelegerea carteziană :

„Regulă” priveşte conducerea metodică a „raţiunii” şi totodată a formei – enunţ prin care aceasta vine în prezenţă. „Este totuşi mult mai bine – scria Descartes – să nu urmăreşti niciodată cercetarea vreunui adevăr decât să faci acest lucru fără metodă ... prin metodă înţeleg reguli sigure şi uşoare, graţie cărora cine le va fi observat cu exactitate nu va lua niciodată ceva fals drept adevărat” [v].

Cunoaşterea „sistemului de reguli” este astfel hotărâtoare pentru structurarea metodei concepută în esenţă ca algoritm. „Regulă” aduce laolaltă planurile lo-gico-sistematic şi sintactic, termenul „propositio” refe-rindu-se la enunţul regulii.

Este clar însă că „reguli” aici vizează interpre-tarea (căci este vorba de reguli folosite în cercetarea adevărului) şi nu pur şi simplu structura gramaticală.

În orice context gramatical, „regula” îndeplineşte funcţia de criteriu de ordonare şi de îndrumare, în cercetare, ca şi în gândire. În nici un caz nu realizează statutul de lege, întrucât vine în contexte convenţionale, fie că acestea sunt rezultate din dezvoltarea istorică a limbii şi gândirii, fie că se stabilesc pentru practicarea formelor diverse ale „jocului” (de diferite tipuri: spor, şah, chiar o convorbire, dialog – toate reclamând respec-tarea a "ceva", a unor reguli, fără de care nu pot avea loc), văzut estetico-metafizic şi ca „simbol al lumii”.

Privită în evoluţia istorică a studiului limbii, problematica gramaticii s-a situat printre preocupările cele mai timpurii ale acestuia. Încă vechile retorici, îndeosebi studiul tropilor, cu scop de introducere la Retorică şi la Logică, insera în gramatică sintaxa, care „tratează despre natura cuvintelor şi despre proprietăţile lor gramaticale, adică despre numere, genuri, persoane, terminaţii”, „expresii figurate”, care „ajută mai întâi la cunoaşterea a ceea ce gândim”[vi], şi au, ca orice figură (formă exterioară a ceva), proprietatea generală întâlnită în orice frază şi în orice asociere de cuvinte, aceea de a semnifica ceva.

Iniţial (chiar prin originarea în grecescul grammatike), "gramatică" desemnează ştiinţa (cunoaş-terea) despre limbă şi îndemânarea de a vorbi. Chiar la cei vechi (la sofişti, de pildă) înseamnă examinarea relaţiilor dintre cuvinte şi lucrurile desemnate de acestea. A avut loc treptat trecerea la analiza propoziţiei; pe baza distincţiei dintre „nume” şi, „verb” s-a ajuns apoi (logic, la Aristotel) la distincţia dintre subiect şi predicat. Până la teoriile moderne se cunosc (de-alungul Evului Mediu) studiile asupra unor domenii particulare (părţile de cuvânt, sintaxa, discursul) şi „gramatica speculativă”. Epoca modernă cunoaşte gramatica limbilor naţionale, dar şi „gramatica raţionalis” (Leibniz), gramatica struc-turalistă (Saussure), gramatica logică (Husserl), apoi gramaticile transformaţional-generative.

Se poate observa uşor că până la moderni, gramatica avea sensul larg de studiu al limbii, corespunzând oarecum şi grecescului „grammatike”, care s-ar putea traduce prin „arta de a scrie”. În sensul restrâns termenul tinde să se limiteze la acea parte din analiza limbii care, tradiţional, era tratată în capitolele de flexiune şi sintaxă”[vii].

Un rol de seamă l-au îndeplinit „gramaticile raţionale” (universale), îndeosebi prin studiul naturii logice a limbajului şi stabilirea unor principii ce guvernează vorbirea curentă în baza „paralelismului logico-gramatical” (un fel de logicism în lingvistică, însoţit de ideea universalităţii categoriilor gramaticale şi a corespondenţei lor cu categoriile logice).

Este ideea posibilităţii unei „gramatici univer-sale”, care ar corespunde logicii şi s-ar afla la baza tuturor limbilor, idee prezentată la Descartes, Leibniz şi în Gramatica de la Port-Royal. Aceasta din urmă caută în principal „fundamentele logice a ceea ce este comun tuturor limbilor” şi de ea se leagă şi eforturile lui Chomsky „de a pune în evidenţă universalii lingvistice care sunt comune tuturor limbilor naturale”[viii].

Preocuparea pentru „gramatica logică” a fost, în mare măsură, impulsionată de construcţia „limbajelor artificiale”, prin care se urmărea evitarea neajunsurilor limbilor naturale. În acest sens s-a precizat: „Sintaxa acestor limbi artificiale urmează reguli simple şi exacte şi este construită după ideea unei characteristica universalis a lui Leibniz într-o aşa de strânsă corespondenţă cu semantica, întrucât forma sintactică a expresiilor reflectă structura semnificaţiilor acestora”[ix].

O spunea Leibniz însuşi: Dumnezeu i-a dat omului „ facultatea de a vorbi, care trebuia să fie marele instrument şi legătura comună a societăţii. De aici vin cuvintele, care servesc la a reprezenta şi chiar a explica ideile”; „toată cunoaşterea noastră constă din adevăruri generale sau particulare” şi nu vom înţelege bine pe cele dintâi, „care sunt cele mai considerabile”, decât dacă ele sunt concepute şi exprimate prin cuvinte”[x].

Pentru a putea ajunge la acesta, să luăm seama la „caracteristicile chinezilor” şi atunci „s-ar putea introduce o caracteristică universală mai populară şi mai bună ca a lor, dacă, în loc de cuvinte, s-ar utiliza mici figuri, care ar reprezenta lucrurile vizibile prin trăsăturile lor, iar invizibilele prin vizibilele care le însoţesc, adăugând la acestea anumite mărci adiţionale convenabile pentru a face înţelese flexiunile şi parti-culele. Acestea ar servi mai întâi pentru a comunica uşor cu naţiunile mai îndepărtate”, iar printre noi, „fără a renunţa, totuşi, la scriitura obişnuită”, folosirea acesteia „maniere de a scrie” ar fi „de o mare utilitate pentru a îmbogăţi imaginaţia”[xi].

Dată fiind această complementaritate gramatical – logică în proiectul de la clasic la modern, vom încerca să scoatem în evidenţă variabilitatea conceptului de gramatică, precum şi problematica actuală pe care o ridică acest domeniu atât de vechi al studiului limbii.

Din cele discutate în legătura cu problematica semioticii (şi a semanticii, în speţă), rezultă, credem, că teoriile moderne ale limbii, structurile sintactice ridică o mare dificultate (care a şi impus logicalizarea: sintaxa logică): „frazele gramaticale nu sunt totdeauna corecte din punct de vedere semantic. Gramaticalitatea şi normalitatea semantică nu se acoperă.”[xii].

Aceasta presupune, deci, deosebirea de esenţă (de natură) dintre formele sintactice şi formele logice, fondată ea însăţi pe deosebirea dintre limbaj şi gândire, şi, ontologic, dintre lingvisticitate şi localitate. Încălcarea principiului autonomiei acestor domenii a condus (şi conduce, inevitabil) la diferite forme ale reducţionis-mului, mai ales asimilarea sensului cu condiţiile lingvistice ale prezenţei lui.

Discuţia despre gramatică implică însă o mare complexitate. Termenul de „gramatică” trimite mai întâi la „studiul tradiţiilor lingvistice considerate sisteme”; se distinge apoi „gramatica generală”, care ar trebui numită „teoria gramaticală”, şi „gramatica comparată”[xiii].

Gramatica, în toate sensurile ei, „este ştiinţa tuturor aspectelor unei limbi, adică înglobează deopotrivă fonetica, semantica şi celelalte componente ale fiecărei limbi particulare”; în general însă, aplicat la o singură limbă studiul gramatical priveşte morfologia şi sintaxa [xiv].

Pe linia logicii toate acestea justifică ideea că „o gramatică prezintă trei componente: una sintactică, adică un sistem de reguli după care, din cuvintele specificate în lexic ale unei limbi S se constituie mulţimea propoziţiilor gramatical corecte ale lui S; una semantică, adică un sistem de reguli cu ajutorul cărora din semnificaţiile date în lexic ale cuvintelor se determină semnificaţiile propoziţiei; una fonetică, adică un sistem de reguli prin care fiecărei propoziţii a lui S i se poate coordona o interpretare fonetică”[xv].

Autorul citat consideră că (pentru gramatica logică, e adevărat!) componenţa fonologică nu este „filosofic deloc relevantă”, şi subliniază unitatea dintre sintaxă şi semantică [xvi]. În „limbile logice” se observă că „fiecărei reguli sintactice de construire îi corespunde o regulă semantică de interpretare, care, din semnificaţiile expresiilor unite laolaltă, determină semnificaţia expresiei alcătuite. Un asemenea strâns paralelism al sintaxei şi semanticii nu există în limbile naturale”[xvii].

2. Teorii moderne ale gramaticii

Toate cele spuse privesc un concept modern al gramaticii şi, mai ales, elaborat pentru nevoile studiului limbajelor artificiale (al „limbilor logice”). Dincolo de aceasta însă nici o gramatică nu se poate dispensa de regulile semantice. Abia acestea fac explicite regulile de alcătuire a expresiilor, care, în limbile naturale, constituie ceva obişnuit. Căci formularea acestor reguli este sarcina principală a gramaticii unei limbi, regula prin care ea se constituie, într-o limbă naturală, propoziţii (şi fraze) corecte, cărora le asociază o interpretare.

De aceea, studiul gramaticii limbilor naturale rămâne oricând premisa faptică pentru:

(a) construcţia unor noi modele de gramatică (în funcţie nu numai de specificul limbilor naturale şi al celor artificiale, ci şi de analiza logică a oricărui limbaj);

(b) aflarea gramaticalităţii (din gramatici şi din configuraţie verbală, chiar cele mai obişnuite, întrucât e vorba de o formă a universalităţii);

(c) sesizarea unor similitudini între statutul formelor gramaticale şi cel al formelor logice.

Nu întâmplător s-a spus că ceea ce se numeşte astăzi gramatică „tradiţională” sau „clasică” este „gra-matica aşa cum s-a fundamentat ea de la primele deose-biri gramaticale propuse de Platon şi Aristotel în anti-chitatea greco-latină, s-a dezvoltat apoi în Evul Mediu şi epoca modernă şi se învaţă şi astăzi încă în şcoli”[xviii].

În acest sens, se propune următoarea tipologie: „gramatica tradiţională”; „gramatica logică” (aci: „gramatica universală” a lui R. Montaque; teoria extensiunii – intensiunii a lui R. Carnap); „gramatica filosofică” (Wittgenstein); „gramatica generativă” (aci, „sintaxa generativă” a lui N. Chomsky; „semantica generativă” a lui J. A. Fodor şi J. J. Katz).

Evident, este vorba de o tipologie a teoriilor gramaticii şi nu a gramaticii. Nu poate să nu fie observată aici însă şi o tipologie implicită a gramaticii din teoriile moderne ale gramaticii, gramatică ca pare cel puţin de două ori: aşa cum se învaţă în şcoală şi se reconstruiesc specialişti cu mijloace formale pentru a o face operatorie în aflarea metodelor adecvate de creare a unor limbaje formalizate, chiar de calculul şi programe.

Ca urmare, atunci când vorbim de tipuri (nu mo-dele) ale gramaticii trebuie să începem cu gramatica tra-diţională (să o numim „gramatică lingvistică”) în raport de care deosebim o a doua formă-tip: gramatica logică.

Este de observat că şi în aceasta din urmă trebuie să distingem între tradiţional şi modern: „gramatica uni-versală” (a secolelor XVII – XVIII); „gramatica univer-sală” (R. Montaque); gramatica logică dezvoltată în con-textul logicii moderne (R. Carnap, Fr. von Kutschera).

Este dificil, de aceea, să discutăm despre con-ceptul de gramatică în prezenţa unui pluralism (e adevă-rat limitat!) al teoriilor gramaticii, amplificat apoi de analiza contrastivă (construită treptat într-o „gramatică contrastivă”) şi de „gramatica formală” (aplicabilă la informatică şi la studiul matematic al limbii).

Cea care ar putea conţine toate acestea ar fi, de aceea, conceptul de gramatică şi definirea lui în teorii (tradiţionale sau moderne) ale gramaticii. Căci gramatica vine, în cele din urmă (şi în principiu) ca un aspect universal al limbajului (de orice tip: natural, formalizat ş.a.) în unitatea limbă-gândire, unitate ce impune rede-finirea gramaticalităţii însăşi. Aceasta se leagă de relaţia intrinsecă dintre gramatica şi gândire, în ciuda (sau tocmai pentru că) faptul că gramatica este, în primul rând, un aspect al limbii, mai exact structurală acesteia.

Poate de aceea s-au şi precizat următoarele: relaţia dintre gramatică şi gândire se poate cerceta „în discurs, în cuvântul scris şi în limbile artificiale, pe care le aflăm în logica matematică şi în programele de pe computer”[xix].

Gramatica este „un aspect al limbii. Există trăsături gramaticale în fiecare limbă, există asemenea trăsături şi în fiecare vorbire, în fiecare efectuare a limbii ... Gramatica străbate toate cuvintele unei limbi ale unui discurs ... Toate cuvintele, chiar şi simplele nume, prezintă coloratura gramaticală”[xx].

Doar gramatica se află „într-o relaţie deosebită cu gândirea. Aspectele gramaticale ale unui discurs au o relaţie specifică la actele de gândire ce survin în timp ce este exprimat discursul”, ceea ce ne arată Husserl (în Cercetări logice, 1 – 5), atunci când deosebeşte „două feluri de semne: expresii şi indicii (Anzeichen). El spune că, în mod normal un discurs funcţionează în ambele feluri, anume ca expresie şi ca înştiinţare. Un discurs exprimă un conţinut de fapt sau o situaţie, dar şi arată ascultătorului actualitatea unei prestaţii de gândire în vorbitor”[xxi]. (De aici lipseşte ceva sunt deschise ghilime-le, sunt închise, dar se mai închid odată, ceea ce nu se poate)

Unitatea limbă – gândire vine astfel laolaltă cu (sau prin) unitatea gramatică-gândire. De aici şi dificultatea de ca distinge o sintaxă pură (desprinsă de semantică) în limbile naturale. „Totuşi, o gramatică trebuie să formuleze în aşa fel regulile sintactice şi semantice, încât prin conexiunea lor să devină clar că prestaţiile semantice, la care se ajunge în cele din urmă, sunt desăvârşite de configuraţiile sintactice”[xxii].

Toate acestea diferă însă în funcţie de tipul de gramatică: tradiţională, logică, generativă.

Peste toate pare a domina o anumită poziţie şi un anumit rol al regulii, în măsura în care e vorba de comportamentul lingvistic într-un context de comunicare: ”Regulile gramaticale determină o anumită semnificaţie; dar nu sunt nici cum răspunzătoare pentru aceasta, astfel încât ea (aceasta) poate să le contrazică”; „regulile gramaticii nu se lasă îndreptăţite prin aceea că prezentarea, dacă e conformă lor, concordă cu realitatea”[xxiii]. Dar Wittgenstein anunţă apoi „analogia dintre gramatică şi joc”, precizând că „gramatica constă din comparaţii – cumva ca într-o tabelă. Aceasta ar putea fi parte a unui mecanism. Legătura, nu acţiunea determină însă semnificaţia”[xxiv].

Se poate deduce astfel că regula, atât de importantă pentru orice modelare a gramaticii, ca şi pentru gramatica practică (în vorbirea limbilor naturale), nu este nici o lege, nici imperativ. De aceea „distincţia tradiţională” dintre „gramatical” şi „semnificativ” nu este afectată de concluzia „că limitele gramaticii sunt, în cele din urmă, nedeterminate; sau, mai exact, că fiecare gramatică îşi defineşte propriile limite, pe care, în acest sens, le determină”[xxv]. Certitudinea gramaticală ni vine prin valori (de un anumit tip) şi , ca urmare, are un alt statut decât cea logică. Ceea ce determină toate acestea este astfel ideea de regulă gramaticală, pe care teoriile moderne (cele transformaţionale îndeosebi) au eliberat-o treptat de încărcătura normativă legând-o de formal, fără să ofere însă o soluţie satisfăcătoare.

Chomsky însuşi, cel, mai de seamă novator al domeniului gramaticii, spunea: „Dacă vrem să ne desprindem într-un mod mai hotărât de gramatica tradiţională, este esenţial să dăm o formulare precisă noţiunii de descriere structurală a unei fraze şi să indicăm cu precizie maniera în care descrierile structurale sunt structurale sunt fixate în fraze prin reguli gramaticale. Regulile gramaticii tradiţionale sunt de specii foarte diferite, şi nu există nici o indicaţie clară în legătură cu ceea ce este natura exactă a unei descrieri structurale. Lingvistica modernă a acordat o mare atenţie clasificării acestei probleme, dar nu s-a ocupat în mod serios de noţiunea de regulă de gramatică”[xxvi].

De aceea „se pare că o formulare cu adevărat exactă a teoriei lingvisticii va trebui să înceapă prin a determina categoriile de reguli gramaticale permise, şi prin a înfăţişa exact forma lor şi maniera în care ele impun descripţii structurale unui element oarecare al unul ansamblu finit de fraze gramaticale”[xxvii].

Este semnificativ că una din cărţile lui N. Chomsky se intitulează Rules and Representation (New York, Columbia University Press, 1980) şi reia discuţia despre regulile gramaticale în legătură cu teza: „gra-matica universală” este în procesul genetic al fiinţei umane. Regula este intrinsecă gramaticalităţii (gramaticii şi teoriilor gramaticii) şi funcţionează oarecum ca normă, e adevărat, nu absolută, ci ca rezultat al unei conversaţii. „Respectul regulii” este o formă de realizare a gramatica-lităţii (dimensiunea fiinţei), în unitatea de bază a sintaxei – propoziţia – sau într-o frază corect alcătuită gramatical. Această realizare este un fapt lingvistic şi, ca orice fapt, nu epuizează sfera dimensiunii pe care se înscrie (aici, lingvisticitatea).

Statutul unei reguli gramaticale aminteşte toto-dată de statutul sensului. Ajuns în prezenţă (în semne) el funcţionează dar nu există efectiv ca un dat, alături şi printre datele contextului semnificativ respectiv. Fără respectul regulii (o exigenţă a funcţionalităţii limbii) nu-i posibilă configurarea (nici fiinţa) propoziţiei, frazei, discursului etc.

Aşa cum se ştie, o gramatică presupune (este) un lexic (un dicţionar, în care sunt date cuvintele într-o anumită clasificare) şi reguli (gramaticale). Ambele (lexic şi reguli) pot fi privite „din două puncte de vedere definite, după cum lingvistul este preocupat de analiza ("recunoaşterea") unui corp de enunţuri sau sinteza ("producerea") propoziţiilor gramaticale”; este de reţinut însă că în sine „ele sunt neutre faţă de această distincţie”, şi, ca atare, „nu există opoziţie între gramaticile generative şi cele "descriptive"”[xxviii].

„Regulile” împart vocabularul în clase şi subclase ordonate ierarhic. Înţelegerea „regulii” depinde însă de înţelegerea, raportului dintre gramatica şi logică, ceea se şi desprinde, de fapt, „gramatica tradiţională” de cea logică şi apoi de cea generativă. Trebuie reţinut faptul că noile teorii sunt dominante de tendinţa de a elibera „regula gramaticală” de orice încărcătură normativă şi de a o lega aspectul formal. Aceasta acţionează inevitabil asupra conceperii structurii gramaticale, (care are, în esenţă, un caracter abstract) şi, respectiv, a categoriilor gramaticale şi a modului de exprimare a acestora (forma gramaticală) şi se concretizează în regândirea statutului sintaxei.

Aici intervine iarăşi legătura cu logica. Căci am-bele au un caracter formal, unite fiind prin stabilirea de reguli (e adevărat, diferite!) de construire a propoziţiilor.

Tocmai regândirea regulii prin legătura cu logica şi în temeiul ei ontologic – gramaticalitatea – a permis reluarea (şi restructurarea) proiectului din epoca modernă a unei „gramatici universale” în gândirea secolului nostru, în cele câteva forme ale gramaticii construite, cea mai timpurie fiind „ideea unei gramatici pure” a lui Husserl: „Şi în sfera gramaticii – scria acesta în 1901 – există o măsură sigură, o normă apriorică, care nu poate fi depăşită. Aşa cum în sfera logică proprie aprioricul se separă ca "logică pură" de logicul empiric şi practic, şi în sfera gramaticală aşa numitul "pur" gramatical, adică tocmai aprioricul ("forma ideală" a limbii, cum s-a spus într-un mod adecvat), se separă de empiric”[xxix].

Reluarea ideii de „gramatici universale” în „epoca naturalist – ştiinţifică”, a „cercetărilor general-empirice”, necesită o corectare în direcţia unei gramatici „filo-sofice”, anume a ceea ce este „logic” în limbă, „apriori-cul formelor de semnificaţie”[xxx].

Astfel limba are „nu numai fundamente fiziolo-gice, psihologice, cultural-istorice”, ci şi „fundamentele ei apriorice”, care privesc „formele esenţiale de semni-ficare şi legile apriori ale complexiunii ei, respectiv ale modificărilor ei”, ceea ce înseamnă, „că nu e de conce-put nici o limbă care nu ar fi determinată în mod esenţial prin acest apriori”[xxxi].

În esenţă dar, forme ale universalităţii precum semnificaţia (semnificabilitatea), gramaticalitatea, logici-tatea, idealitatea ş.a. aduc laolaltă formalul (chiar for-malism!) şi aplicativul aprioricul şi empiricul.

3. Gramatici generative şi

gramatici transformaţionale

Într-un fel ceea ce s-a numit „revoluţia transfor-maţionalistă” în gramatică înseamnă o recunoaştere a aprioricului în sensul configurării autonomiei grama-ticalului. Pe bună dreptate s-a subliniat: „Noţiunea de creativitate, propriei teoriei chomskyene, se reduce, în fond, la interiorizarea locutori ai regulilor structurii limbajului. Este vorba astfel de creativitatea guvernată de reguli, nu de creativitatea care schimbă regulile, proprie gramaticii istorice”[xxxii].

„Gramaticile generative ca teorii ale competenţei lingvistice” – iată teza de bază din celebra Aspects of the Theory of Syntax (1965). „Trebuie să deosebim în mod fundamental – scrie Chomsky – între competenţa ling-vistică (competence; conştiinţa locutor–auditorului des-pre limba sa) şi performanţa lingvistică (performance; folosirea limbii în situaţii concrete)”[xxxiii].

De fapt, „pentru lingvist la fel ca şi pentru copilul care învaţă, limba, problema constă în a determina, pornind de la datele performanţei lingvistice sistemul de reguli ce îi stă la bază”; deosebirea „este înrudită cu separarea saussuriană langue-parole”, dar e necesar să ne îndreptăm de acest concept de limbă, înţeleasă ca „la înţelegerea humboldtiană a competenţei care stăm la ba-za unui sistem de procese generative ("creatoare")”[xxxiv].

Şi acum, tezele fundamentale. „Gramatica unei limbi se înţelege ca descriere a competenţei lingvistice imanente a vorbitor-auditorului ideal”; dacă gramatica este explicită, în alţi termeni, „nu se construieşte pe inteligenţa creatorului”, ci „oferă chiar o analiză explicită a acestuia, lămurind cu ce constituie aceasta pornind de la sine însuşi la înţelegerea gramaticii, atunci putem (cu o certă redundanţă) să o numim gramatică generativă”[xxxv]. Căci „o gramatică pe deplin adecvată trebuie să ataşeze fiecărei propoziţii dintr-o mulţime infinită de propoziţii, o descriere structurală, din care decurge înţelegerea acestei propoziţii de către un ascultător ideal”; „în acest caz nu este necesară ca parte a teoriei lingvistice nici o procedură de apreciere, adică o însuşire a unui organism sau a unui mecanism în stare să înveţe limba”. Întrucât este greu de reprezentat „cum această posibilitate logic inteligibilă ar putea fi realizată în detaliu” şi cum s-ar putea formula „o teorie lingvistică convenabilă”, să acceptăm provizoriu „că acest fapt empiric trimite la numita faculté du language umană înnăscută şi, ca urmare şi la o teorie generală a limbajului”[xxxvi].

Deci, o analogie cu „ideile înnăscute” (acel "virtuel en nous" al raţionalismului clasic modern). Dar aşa cum s-a observat, aici se pune o problemă ce nu ţine de gramatică, ci de teoria cunoaşterii, problemă dezvoltată de Chomsky mai ales în lucrarea Cartesian Linguistics (1965); teza ar fi următoarea: „la oameni, desfăşurarea învăţăturii limbii se deosebeşte de alte procese de învăţare, ca, de pildă, învăţarea jocului de şah, prin aceea că în intelectul uman se construiesc anumite informaţii ce pătrund în procesul însuşirii limbii. În acest sens, avem o capacitate lingvistică înnăscută, nu însă o capacitate înnăscută pentru jocul de şah”[xxxvii].

Chomsky înţelege prin gramatică generativă „doar un sistem de reguli ce coordonează descrierea structurii propoziţiilor într-o modalitate explicită şi bine definită. Evident, fiecare vorbitor al unei limbi, şi-a însuşit pe deplin o gramatică generativă ce exprimă cunoaşterea de către el a limbii, ceea ce nu vrea să însemne însă că el este conştient de regulile gramaticii, nici că le-ar putea face conştiente, nici că afirmaţiile sale despre cunoaşterea de către el însuşi a limbii sunt în mod necesar corecte ... cu toate acestea, o gramatică generativă reprezintă încercarea de a specifica ce cunoaşte cu adevărat vorbitorul şi ce nu, ce poate să relateze el despre cunoaşterea sa”[xxxviii].

Pentru a marca dezacordul cu tradiţia şi a explica principiul „rules governing creativity”, Chomsky intro-duce distincţia dintre „structura de suprafaţă” (surface structure) şi „structura de adâncime” (deep structure) într-o „gramatică creatoare şi transformatoare” ce constă, de fapt, într-un sistem de reguli („de creare” şi de „transformare”), gramatică în care componenta sintactică este unica parte creativă.

Iată textul fundamental în acest sens: „Compo-nenta sintactică constă dintr-o bază, care creează struc-turile de adâncime, şi o parte transformaţională, care o redă pe aceasta în structuri de suprafaţă. Structura de bază a unei propoziţii duce la o interpretare semantică în componenta semantică, iar structura ei de suprafaţă este supusă interpretării fonetice prin structură fonologică. Ca rezultat final, o gramatică constă în a raporta o in-terpretare semantică la o reprezentare fonetică ceea ce înseamnă că ea arată cum se interpretează o propoziţie. Această relaţie e mediată de componenta sintactică, care constituie singura parte "creativă" a gramaticii”[xxxix].

Tocmai de aceea, „gramatica generativă” şi „gramatica transformaţională” nu se identifică.

Chomsky însuşi discută două tipuri de gramatică generativă: gramatica cu număr infinit de stări şi gramatica de constituenţi, tipuri de gramatică genera-tivă netransformaţională, „cu scopul ultim de a justifica alegerea unei gramatici mai puternice, anume gramatica tranformaţională”, considerând că limbile naturale „nu pot fi descrise în mod satisfăcător în termenii unor gramatici netransformaţionale”[xl].

Chomsky schimbă complet concepţia despre con-figuraţia gramaticii, punând într-o nouă lumină compo-nenta sintactică prin interpretarea ei cu ajutorul unei componente semantice: „O gramatică – preciza el – conţine o componentă sintactică, una semantică şi una fonologică. Ultimele două sunt pur interpretative, nu au nici un rol în crearea recursivă a structurilor propo-ziţionale. Componenţa sintactică constă într-o bază şi o componentă transformaţională. La rândul ei, baza constă dintr-o componentă categorială parţială şi un lexic. Baza o creează structurile de adâncime (subl. n). O structură de adâncime este dată într-o componentă şi capătă o interpretare semantică; prin reguli de transformare ea este oglindită la nivelul unei structuri de suprafaţă, care capătă o interpretare fonetică prin componenţa fo-nologică”[xli].

4. "Universaliile lingvistice".

Gramatică şi Ontologie.

Componenta semantică a fost dezvoltată într-o adevărată „semantică generativă”, şi apoi într-o „gra-matică universală”, punând gramatica în perspectiva unui expres angajament ontologic. Gradul ridicat de forma-lizare, faptul că gramaticile limbilor posibile pot fi tratate ca sisteme sintactice şi semantice totodată sporeşte această deschidere.

În acest sens pledează şi discuţia despre univer-salii. „cercetarea univesaliilor este cercetarea însuşirilor pe care trebuie să le aibă orice gramatică generativă a unei limbi naturale ... Este util însă să împărţim universaliile în formale şi substanţiale. O teorie a uni-versaliilor susţin că unităţile determinate, care intervin în fiecare limbă, s-au preluat dintr-o clasă de unităţi stabile” (gramatica universală tradiţională era şi o teorie a universaliilor substanţiale); „o proprietate de a avea o gramatică, care să împlinească o condiţie abstractă formal, deşi se poate arăta că este vorba aici de o însuşire generală a limbilor naturale”[xlii].

„Universaliile formale” sunt condiţii ale oricărei gramatici generative şi, ca urmare, trebuie puse în legătură cu „interiorizarea” regulilor structurii limbajului: „Fie N. clasa gramaticilor limbilor care posedă toate caracteristicile structurale comune limbilor umane. Aceste caracteristici sunt: universaliile lingvistice ale lui Chomsky. În timp ce cu privire la structurile gramaticale de suprafaţă limbile naturale se diferenţiază foarte puternic una de alta, se constată că structurile grama-ticale de adâncime ale limbilor posedă mari asemănări cu universaliile lingvistice”[xliii].

„Universaliile” aduc în prim plan gramaticalitatea (respectiv, agramaticalitatea) în condiţiile în care are loc nu descrierea (unor fraze), ci producerea, componenta creativă fiind inerentă transformaţionalismului. Analiza „gradelor de gramaticalitate” pune în atenţie unitatea sin-taxei şi semanticii, după cum analiza treptelor „încălcării gramaticalităţii”[xliv] pune în atenţie importanţa regulii gramaticale, aşa cum o arată „regulile de transformare”. Aici se manifestă creativitatea limbajului prin „rules governing creativity”.

Teoria lui Chomsky ridică, într-adevăr, probleme de fond ale unei înţelegeri moderne a gramaticii şi, ceea ce ne interesează aici (într-o prezentare a universului semantic), a locului şi rolului sintaxei.

Prin studiul cel mai recent al „regulilor”, a adus unele modificări, se pare sub dublul impact al experienţei şi al cunoaşterii tradiţiilor lingvisticii. Desigur, esenţială rămâne aprecierea: „principalele dezvoltări în lingvistică în ultimii 30 – 40 de ani au fost legate în mare măsură de conceperea gramaticii ca teorie despre... „Evenimentul cel mai semnificativ al acestei perioade, revoluţia chomskyană, a fost în esenţă un răspuns la această chestiune”, răspuns rezumat în ideea „că gramaticile sunt teorii despre competenţă”[xlv].

Chomsky însuşi a susţinut această idee, definind „competenţa gramaticală” ca „un sistem de reguli, care creează şi interrelaţionează reprezentări mentale determinate, de care aparţin îndeosebi reprezentările de semn şi semnificaţie; caracterul exact al acestora trebuie descoperit ulterior, deşi ceva despre el e cunoscut deja”[xlvi]. Căci „a avea capacitatea de a face cutare sau – cutare lucru nu se confundă cu a şti cum acesta este de făcut”[xlvii].

Este important însă să ştim că „o parte constitutivă fundamentală a ceea ce informal numim "cunoaşterea limbii" este ... cunoaşterea gramaticii”[xlviii]. Căci fără „a avea o limbă”, gramatica „determină însuşirile fiecărei propoziţii ale limbii. Fiecărei propoziţii, gramatica îi determină aspectele formei ei fonetice, semnificaţiei ei şi multe altele. Limba însăşi este mulţimea propoziţiilor, care sunt descrise de gramatică. Pentru a introduce un termen tehnic, spunem că gramatica "generează" propoziţii pe care le descrie, precum şi descrierile structurilor ce aparţin acestora”[xlix].

Mai mult, „limba generată de gramatică este infinită”; în principiu însă „gramatica prezentă într-un creier finit este ea însăşi infinită şi, de aceea, noi trebuie să aplicăm în mod repetat regulile gramaticale în moduri diferite”[l]. Gramatica reprezintă astfel „componenţa gramaticală”[li].

Se pare însă că această constantă în pluralismul gramatical ar avea nevoie de o regândire a tradiţiei humboldiene a contextului spiritual. Chomsky însuşi a simţit această nevoie de reluare: „Ar fi o teză coerentă şi posibil şi corectă, dacă s-ar afirma că componenţa lingvistică construieşte o gramatică numai în legătură cu alte competenţe ale spiritului”[lii].

Într-o anumită sistematizare (parţial schematică, inevitabil) cercetările lui Chomsky şi ale gramaticilor generativ – transformaţionale s-ar putea reda astfel:

1) determinarea în mod riguros a categoriei de regulă gramaticală, funcţională într-un anumit fel ca normă (întrucât prin regulă intră în prezenţă gramaticalitatea);

2) aceasta din urmă se poate înţelege în raport cu regula gramaticală după modelul interacţiunii sens – fiinţă, deci într-o modalitate ontologică;

3) intervine inevitabil aici aprioritatea sui-generis, care nu are nimic comun cu înnăscut şi este, cumva „forma ideală” (de care vorbea Husserl) şi de aceea se poate spune: „rules governing creativity” în raport cu limba;

4) tocmai de aceea gramaticile generative sunt „teorii ale competenţei lingvistice” şi operează cu un locutor – auditor ideal;

5) aceasta dă un sens mai profund deosebirii langue et parole (Saussure), pe fondul creativităţii înţeleasă humboldian (participarea la zămislirea gândurilor) şi deosebirii dintre ceea ce cunoaşte un vorbitor şi ceea ce cunoaşte (aici, limita ca limita însuşirii, nu limita limbii, adică limită a expresiei în limbă);

6) tocmai întrucât este astfel, gramatica generativă (şi gramatica generativ-transformaţionale) nu constituie o reluare a ideilor înnăscute, ci doar pune în evidenţă înnăscutul virtual (ca disponibilitate la competenţa lingvistică), cumva programul genetic;

7) de aici şi importanţa componentei semantice pentru interpretarea celei sintactice, prin aceasta Chomsky căutând nu un model al modelelor de analiză (ca structuralism), ci al limbajului însuşi (altfel spus, el modelează într-un sistem formal gramatica şi nu lim-bajul);

8) formalizarea gramaticii limbajului în perspec-tiva unui angajament ontologic, întrucât se caută gra-maticalitatea din gramatică, nu gramatica însăşi;

9) tocmai această idee este confirmată în discuţia despre universaliile lingvistice.

5. Câteva concluzii

Teoriile moderne ale gramaticii, transformaţiona-lismul inerent acestora antrenează în şi mai mare măsură ontologia. Nu însă, ca ontologie a limbajului, ci ca ceea ce în sfera acestuia constituie prezenţa fiinţei: regula, gramaticalitatea, creativitatea. Toate cestea însă noi modalităţi de a gândi ce înseamnă a fi în modalităţi determinate, dar în forma universalităţii, spre deosebire de formele concret determinate.

Nu poate să nu fie observată aici influenţa noilor teorii ale gramaticii în regândirea şi reexpunerea problematicii ontologice.

În principal, trebuie revenit însă la unitatea dintre competenţă şi performanţă în procesul interiorizării regulilor. Este vorba de un raport între ceva abstract şi un dat (folosirea limbii în situaţii concrete). Abia la acest nivel survin o categorialitate şi un set de categorii generale în raport cu categoriile gramaticale (număr, gen, diateză, mod, timp, aspect, persoană, grad de comparaţie). Într-un fel, este activă aici o distincţie între categorii ale gramaticii („gramaticale”), în formele în care are loc însuşirea („învăţarea”) unei gramatici, şi categorii ale gramaticalităţii (regula; structura şi descrierea structurală; unitatea sintactică; unitatea semantică; generativitatea ş.a.).

Aceasta s-ar putea justifica însă printr-o regândire (în perspectiva formei logice a gramaticii, îndeosebi) a tezei lui von Humboldt despre participarea limbii la realizarea experienţei umane, implicit la geneza gândurilor; „Limba – scrie Humboldt – este organul formativ al gândului. Activitatea intelectuală, absolut spirituală, interioară şi întrucâtva trecând fără urmă, devine prin sunet expresă şi sensibilă pentru simţuri în vorbire. Ea (activitatea) şi limba sunt astfel de nedespărţit una de alta; ea este însă şi în sine unitară cu necesitatea de a intra într-o legătură cu sunetul limbii; astfel gândirea nu poate ajunge la claritate, iar reprezentarea nu va ajunge la concept” [liii].

Însăşi „formularea gramaticală ia naştere din legile gândirii prin limbă şi se bazează pe congruenţa formelor de sunet cu acestea. O astfel de congruenţă trebuie să fie prezentă, într-o anumită modalitate, în orice limbă” [liv].

Este astfel evidentă ideea că gândirea şi vorbirea alcătuiesc o unitate, că limba însăşi nu este un simplu mijloc de comunicare, ci are un rol activ-generativ. Dincolo de sarcina gramaticii unei limbi de a furniza reguli pentru formarea, din unităţi de bază, a unor expresii cu sens, intervine complexa activitate a spiritului, în care se integrează şi funcţia creatoare a limbi. De aceea „gramaticalitatea” nu se reduce la criteriu de regulă, ci este şi structurală limbii şi unităţii limbă-gândire. Este hotărâtor însă ceea ce spunea Wittgenstein: „Das wasen ist in der Grammatik ensgesprochen” [lv].

Note

---

[i] B. Lee Whorf, Sprache, Denker, Wirklichkeit. Beträge zur Metalinguistik und Sprachphilosophie, Rowohlt Taschenbuch Verlang, Hamburg, 1971, p. 8.

[ii] J. Schächter, Prolegomena zu einer kritischen Grammatik, Ph. Reclam, jun. Stuttgart, 1978, p. 41.

[iii] Ibidem, p. 44. De pildă, propoziţia: „Die Mädchen gehte auf dem Strasee” (Fata mergea pe stradă.) conţine trei greşeli: „Mädchen” (fată) e un neutru, „Strasse” (stradă) e un feminin, iar imperfectul de la „gehen” (a merge) este „ging”; logic însă propoziţia este corectă (Ibidem, p. 45).

[iv] G. Loeck, Die deductiv –nomologische Erklärung als Erfindung Descartes, în: „Zeitschrift für philosophische Forschung”, Bd. 40, Helf 1 (1986), 63, 66, 79.

[v] R. Descartes, Reguli utile şi clare pentru îndrumarea minţii în cercetarea adevărului, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1964, p.16. Aşa cum s-a observat, Descartes „concepea expunerea întregii ştiinţe ca pe un sistem de reguli”, ceea ce se concretizează astăzi în „ pasiunea noastră pentru algoritmi” (Gh. Enescu, Studiu introductiv la Reguli, p. XL).

[vi] C. Ch. Du Marsais, Despre tropi (1730), Ed. Univers, Bucureşti, 1981, p. 136

[vii] J. Lyons, Introducere în lingvistica teoretică, Ed. Ştiinţifică, 1995, p. 154

[viii] A. Keller, Sprachphilosophie, Alber, Freiburg/München, 1979, p. 18

[ix] F. von Kutschera, Sprachphilosophie, 2. Aufl., Fink, München, 1975, p. 222

[x] G. W. Leibniz, Nouveaux Essais sur l’entendement humains, Flammarion Paxis, 1935, p. 221,346.

[xi] Ibidem, p. 346

[xii] M. Tuţescu, Cours de Sémantique, Ed. Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1973, p. 202

[xiii] E. Coşeriu, Introducere în lingvistică, Ed. Echinox, Cluj, 1995, p. 96

[xiv] Ibidem, p. 97

[xv] Fr. von Kutschera, Sprachphilosophie, p. 204

[xvi] Ibidem, p. 205

[xvii] Ibidem, p. 206

[xviii] Ibidem, p. 207

[xix] R. Sokolowski, Grammatik und Denken, în: Phänomenologische Forschungen, Albert, Freiburg/München, Bd., 21 (1998), p. 31

[xx] Ibidem.

[xxi] Ibidem, p. 33-34.

[xxii] F. von Kutschera, Op. cit., p. 205

[xxiii] L. Wittgenstein, Philosophische Grammatik, hrsg. von R. Rhees, Suhrkams, Frankfurt a. M., 1973, p. 29

[xxiv] Ibidem, p. 29, 30. În spiritul celei din urmă forme a filosofiei sale a limbajului, Wittgenstein accentuează importanţa jocului pentru conceperea naturii şi rolului regulilor. Aşa cum s-a observat, „sintaxa limbii este comparată cu regulile jocului de şah ... un sistem de reguli e desemnat de Wittgenstein şi ca un calcul. Semnele care se aplică într-un calcul, îşi capătă "semnificaţia un calcul" prin regulile ce constituie calculul. Aşa cum figura pionului îşi capătă” semnificaţia în jocul de şah, tot aşa şi un semn lingvistic îşi dobândeşte „rolul (semnificaţia) în sintaxă prin regulile conferite sintaxei”. (A. Newen, Die Entwiecklung der Wittgensteinschen Sprachphilosophie, în: „Zeitschrift für philosophische Forschung”, Bd. 51, Heft 3, 1997, p. 441.)

[xxv] J. Lyons, Op. cit., p. 177. Când spunem că un anumit enunţ este negramatical, în raport cu o gramatică dată, nu înseamnă că este neacceptabil şi din alte motive (Ibidem, ).

[xxvi] N. Chomsky, On the Notion „Rule of Grammar” (1961) în: J. A. Fodor and J. J. Katz (eds.), The Structure of Language. Readings in the Philosophy of Language, New Jeasey, Prentice-Hall, 1964, p. 119.

[xxvii] Ibidem. Chomsky defineşte „regulile” în contextul înţelegerii „competenţei gramaticale”: „Înţeleg competenţa gramaticală ca un sistem de reguli, care creează şi raportează una la alta reprezentări mentale determinate, cărora le aparţin îndeosebi reprezentările de sunet şi semnificaţie”; aceste reguli „lucrează” în acord cu „principiile generale determinate” şi aparţin „pragmaticii universale”. (Regeln und Representationen, Fr. a. M., M. Suhrkamp, 1981, p. 94, 95).

[xxviii] J. Lyons, Op. cit., p. 181.

[xxix] E. Husserl, Logische Untersuchungen, II, 1, 5, Aufl. M. Niemeyer, Tübingen, 1968, p. 336. Nu este vorba însă de o gramatică „universală” ca una care ar cuprinde în sine „toate gramaticile particulare” (Ibidem, p. 340)

[xxx] Ibidem, p. 337, 338. Astfel s-ar şi explica, poate, ceea ce Leibniz desemna ca "diversitate prin accent " în analiza logică a propoziţiei identice "un être ... un être" (Cf. A. Robinet, Leibniz: Unité et multiplicité à la lumière de l´architectonique disjonctive, în: Unità e Multiplicità nel pensiero filosofico e scientifico di Leibniz, Leo S. Oscchki Editore, Firenze, 2000, p. 12)

[xxxi] Ibidem, p. 338.

[xxxii] M. Tuţescu, Les Grammaises Generale – transformationelles, EDP. Bucureşti, 1982, p. 15. în limbajul lui Chomschy (din Rule of Grammar): „rules governing creativity” (în limbă), spre deosebire de „rule changing creativity” (în vorbire).

[xxxiii] N. Chomsky, Aspekte der Syntax-Theorie, Suhrkamp, Frankfurt a. Main, 1973, p. 14

[xxxiv] Ibidem, p. 14 – 15.

[xxxv] Ibidem, p. 15

[xxxvi] Ibidem, p. 15, 55

[xxxvii] Fr. von Kutschera, Op. cit., p. 63

[xxxviii] N. Chomsky, Op. cit., p. 19-20

[xxxix] Ibidem, p. 173.

[xl] E. Vasiliu, Gramatici generative şi gramatici transformaţionale, în vol. Lingvistica modernă în texte, red. M. Iliescu, L. Wald, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1981, p. 121

[xli] N. Chomsky, Op. cit., p. 179 – 180.

[xlii] Ibidem, p. 44

[xliii] W. Stegmüller, Hauptrömungen der Gegenwartsphilosophie. Eine Kritische Einführung, Bd. II, 6. Aufl., Kröner Verlag, Stuttgart, 1979, p. 12

[xliv] N. Chomsky, op. cit., p. 188 – 201.

[xlv] J. J. Katz, An Qutline of Platonist Grammar, în: The Philosophy of Linguistics, ed. by J. J. Katz, Oxford University Press, 1985, p. 186, 187.

[xlvi] N. Chomsky, Regeln und Representationen, Suhrkammpf, Frankfurt a. M., 1981, p. 94.

[xlvii] Ibidem, p. 12

[xlviii] Ibidem, p. 95.

[xlix] Ibidem, p. 221

[l] Ibidem, p. 222

[li] Ibidem, p. 225

[lii] N. Chomsky, Reflexionen über die Sprache, Shrkamp, Fr. a. Main, 1977, p. 55

[liii] W. von Humboldt, Einleitung zum Kawi-Werk, în: Schriften zur Sprache, hosg. von M. Böhler, Reclam Jun. Stuttgart, 1973, p. 45

[liv] Ibidem, p. 123.

[lv] L. Wittgenstein, Philosophische Untesnchurgen, 371 (Suhrkamp, 1967, p. 145). Dacă „esenţa e exprimată în gramatică” (cum o spune acest forum), devine şi mai lămuritoare precizarea din aforismul 150 (Phil. U): „Gramatica cuvântului “a şti” (“wissen”) este îndeaproape înrudită cu gramatica cuvântului “a putea” (“können”, “im stante sern” - a fi în stare). Dar şi înrudită cu cea a cuvântului “a înţelege” (“vesstehen “) “a stăpâni” – (“beherrschen”) - o tehnică”.