Viorel Guliciuc

1. Aşa cum a putut pertinent demonstra cercetătorul danez Ivan Almeida[i], pornind de la principalele stiluri ale gândirii (exceptând inducţia, nerecuperabilă semiotic) şi de la sensurile semiozei la Charles Sanders Peirce, doi sunt principalii versanţi ai semiozei: semioza de factură structurală (să o numim şi “deductivă”) şi cea de factură cognitiv-estetică (“abdutivă”). Dincolo de bogata literatură scrisă pe tema specificului şi a limitelor ei, (de la Eco, la Todorov sau Almeida, putem accepta, împreună cu acesta din urmă, că "ar fi periculos să dăm o definiţie a priori a semioticii, deoarece orice definiţie ar exclude în mod necesar, o arie deja stabilită a practicii. Cel mai bine ar fi să putem postula că este semiotică tot ceea ce fac semioticienii atunci când spun că fac semiotică" [1: 4]. Să concedem, totuşi, că semiotica poate fi considerată drept studiul realităţii virtuale a universurilor alternative ale semiozei[ii].

"Multă vreme, semiotica şi filosofia au fost considerate ca două opţiuni intelectuale opuse, articulabile, poate, dar dificil conciliabile" [1a: 1]. De aceea, o scrutare exigentă a raporturilor lor (aşa cum erau ele concepute până nu foarte demult), ar putea fi în măsură să ne aducă aminte de precaritatea funciară a distincţiilor noastre conceptuale în faţa universalităţii nongenerice a faptului-de-a-fi. "De fapt, consideră Almeida, conflictul pare a se situa, în mod implicit, între două extrapolări: semiotica era redusă la exerciţiul analizei structurale, în timp ce din filosofie nu se reţinea decât curentul hermeneutic" [1a: 1]. Ruinătoarea percepţie reciprocă pe care stă opoziţia reducţionistă amintită (pentru că nici filosofia nu e doar "spirit de fineţe" şi interpretare şi nici semiotica doar "spirit geometric" şi analiză structurală) nu este, însă, atât de lesne de eliminat din pre-judecăţile noastre teoretice.

Grosso modo, conflictul "clasic" dintre semiotica structurală (de factură deductivă) şi hermeneutică - (recte: dintre semiotică şi filosofie) - ar putea fi sintetizat (crede Almeida) astfel: "(1) Orientarea semioticii este formalizantă, în timp ce hermeneutica reţine aspectul «tematic» al conţinuturilor.

(2) Ceea ce caută să contureze hermeneutica, în calitate de «individualitate», semiotica tratează ca actualizare a unui «sistem», a cărui gramatică o descrie. Putem specifica toate acestea, spunând că semiotica vizeză «sensul» ca efect al unui decupaj în interiorul unui sistem închis, în timp ce hermeneutica vizează «semnificaţia», ca raport faţă de un «trăit», într-o organizare deschisă.

(3)* Semiotica îşi construieşte subiectul în maniera unei configuraţii interne; hermeneutica reclamă aproprierea unui «text», de către un subiect exterior, fie el unul individual sau unul transcendental.

(4)* Semiotica se consideră ca fiind o ştiinţă obiectivă, în timp ce hermeneutica e o filosofie cu presupoziţii, ce nu poate eluda partea de precomprehensiune a subiectului, în stabilirea lumii semnificante proiectate prin text.

(5) Conform caracteristicilor 3)* şi 4)*, se poate spune că mişcarea semioticii este: a) text ® b) sistem ® c) sens, în timp ce mişcarea cvasidialectică a hermeneuticii ar fi: x) precomprehensiune a subiectului ® y) înstrăinare a subiectului în text ® z) apropriere a lumii semnificante de către subiect.

(6) De unde şi conflictul reciprocei înglobări. Hermeneutica consideră că stadiul intermediar al procesului său (y), ar corespunde unui travaliu tehnic de semiotică legitimă (a, b, c), dar chemată să fie precedată şi depăşită prin demersuri extrinseci (x şi z). în replică, se-miotica va spune că rezultatele hermeneuticii (x, y, z) sunt de reconsiderat sub toate aspectele, ca un text ne-privilegiabil (a), în care semi-otica poate introduce sistemul de funcţionare (b) şi sensul (c)" [1a: 1-2][iii]. Astăzi, am depăşit în bună parte această nouă "ceartă a universaliilor". Disputa dintre semiotica structurală şi hermeneutică se iscă de îndată ce ele nu se mai înţeleg în legătură cu interpretarea uneia dintre presupoziţiile lor fundamentale – aceea a semnului ca "substitut" (deci şi ca "reflectare") – de factură evident clasică, tradiţio-nală. "în spatele aparenţelor de polemică, scrie acelaşi autor, hermeneutica şi semiotica structurală răspund unei aceleiaşi opţiuni epistemologice, care nu este nici singura şi nici, în mod necesar, cea mai indicată, pentru a da seamă de fenomenul semnificaţiei. Această opţiune plasează, de la început, semnificaţia sub semnul echivalenţei sau al substituţiei (a=b): în spatele unui semn sau al unei configuraţii (a: discurs) există un conţinut (b: structuri semantice, lume), situat, în mod necesar, la un alt nivel de cunoaştere" [1a: 2].

Acceptând că semiotica e investită de filosofie, dar şi că o mişcare semiotică se instalează sine qua non, în chiar inima celui mai strict demers filosofic, o cercetare semiotică a filosoficului nu se va putea lipsi de dialogul dintre perspectiva structurală şi aceea cognitiv-estetică, fără a fi condamnată la excese şi radicalităţi sterpe.

2. Interesul pentru studiul semiotic al filosoficului continuă să fie precar. Că e aşa ne-o dovedeşte nu numai numărul restrâns de lucrări strict dedicate acestei problematici, ci şi prezenţa unui capital destul de limitat de perspective teoretice implicate în studiile întreprinse.

La o scrutare fie şi numai parţială şi nesistematică a rezultatelor obţinute, până acum, în cercetarea explicită şi sistematică a filosoficului, din perspectiva fiinţei-spuse – înţeleasă în sensul ei cel mai larg – se poate destul de lesne constata că discipline cum sunt semioticasau meta-logica, hermeneutica sau retorica, lingvistica sau semiologia, meta-filosofia sau pragmatica, logica, filosofia limbajului sau epistemologia, nu acoperă, totuşi, întreaga gamă a posibilităţilor de abordare a discursului / discursivităţii / limbajului filosofic, din perspectiva fiinţei-spuse, care ar mai putea oricând cuprinde: semantica, teoria textului, teoria lecturii, gramatica narativă, stilistica ş.a.

Pe de altă parte, studiul semiotic sistematic al discursului / limbajului filosofic – inaugurat, aşa cum se cunoaşte, de M. Guéroult, (în 1953!) – se dezvoltă abia după 1986 – an în care, la Urbino, Ivan Almeida publică o primă lucrare referitoare la raporturile dintre semiotică şi filosofie, dintre semiotică şi hermeneutică, intitulat Sémiotique et interprétation.

În al treilea rînd, tema se consacră abia în 1996, an în care i se dedică un întreg colocviu la Centrul Internaţional de Semiotică şi Lingvistică, de pe lângă celebra universitate amintită. în cadrul acestuia, cercetători de renume, din domeniul semioticii, au prezentat o serie de studii privind discursul filosofic – cum au fost, de pildă: Frederic Nef - La dimension figurative et narrative du discours philosophique et son engeu argumentatif ; Augusto Ponzio - Il carattere dialogico del discorso filosofico; Filippo Costa - Agrammaticalità interdisciplinare: poesia e filosofia; Ivan Almeida - "And yet, and yet..." Une philosophie sans enonciation? (Borges et Wittgenstein); Per Aage Brandt - Une page de philosophie analytique; José Maria Nadal - Les limites du discours philosophique ş.a.

3. Putem, încerca, aşadar, o cercetare semiotică disjunctivă tare a orizonturilor şi nivelurilor discursului filosofic în două moduri "opuse": fie din perspectiva semioticii struc-turale (deductive), fie din aceea a unei semiotici cognitiv-estetice (abductive).

În acest spaţiu generos al realităţii virtuale a semiozei, opţiunile diferite ale celor două semiotici nu înseamnă, deci, atât excludere reciprocă, cât complementaritate[iv]. Mai mult chiar, alegerea exclusivă a unuia sau altuia dintre tipurile de semiotică amintită nici măcar nu este integral posibilă, datorită extremei dificultăţi de a te menţine în spaţiul teoretic circumscris unei alternative radicale. "Oricum, scrie Almeida, semiotica structurală în stare pură nu a existat niciodată, iar dacă se corectează referinţa – rămasă mai mult metaforică decât reală – la schemele generative şi ansambliste, practica analizei greimasiene – bazată pe noţiunile de parcurs narativ şi figurativ – se acomodează, în fond, destul de bine presupoziţiilor semioticii de tendinţă peirceană. Ar fi mai util, atunci, să vorbim de diferenţa dintre două idealităţi: a) semiotica "lingvistică", ce ar lua ca punct de plecare noţiunea de ansamblu şi asimilarea oricărui semn cu semnul lingvistic şi b) semiotica "cognitivă" sau "estetică", care ar lua ca punct de plecare figura individuală, ca loc al cunoaşterii" [1a: 6].

Această natură "ruptă" a semioticii (asemănătoare, poate, aceleia de care vorbea Nichita Stănescu în Antimetafizica sa, relativ la specificitatea "filosofiei") nu este fără urmări pentru o cercetare semiotică a filosoficului. Discursul filosofic, de pildă, ca ansamblu coerent de texte filosofice ale unui gânditor sau ale unei şcoli filosofice, ar putea fi studiat fie accentuând închiderile, limitele, fie deschiderile, limitaţiile. Teoretic, deci, am putea alege între o semiotică a sistemelor închise, finite (structurală / deductivă) şi una a parcursurilor infinite (cognitivă / estetică) [1a: 7]. Raportată la obiectul semiotic "text" diferenţa ia următoarea formă: "o semiotică a textului finit ia ca punct de plecare o noţiune înrudită cu ceea ce lingvistica numeşte «limbă». Ca limbă, spaţiul studiat prin această estetică e mereu conceput ca un sistem închis, urmînd teoria logi-co-matematică a ansamblurilor. O semiotică a textului infinit, caută, în schimb, semnificaţiile în interiorul a ceva ca un «limbaj» – care e un dispozitiv, mereu deschis, de simbolism. Un dispozitiv infinit nu dă naştere, în mod necesar la sisteme, dar el are parcursuri. Deci, în locul unei suprapuneri de ansamble sau de limbaje ierarhizate, el va propune module în interfaţă de-ierarhizată, în maniera acelor «Societies of Mind», de care ne vorbeşte Minsky)" [1a: 7].

În principiu, ca sistem cu limite şi deschideri precise, filosoficul poate fi explorat semiotic, ca interfaţă între o semioză a sistemelor finite şi una a sistemelor infinite, ca Janus Bifrons, ca dialog al finitului cu infinitul – ceea ce pare a fi tentant, din moment ce categoriile filosofice sunt adevărate "margini ale gândirii", iar ultimele consecinţe ale unei filosofii palpează zone de realitate virtuală, de raţionalitate încă neconstituită ca atare.

Pornind de la o lectură nouă a lui Peirce, cercetătorul danez amintit schiţează în felul următor demersul euristic specific filosofiei: "Pentru a fi în stare să atribuim o normalizare conjecturală unui fapt surprinzător, trebuie, într-o oarecare măsură, «să identificăm», în prealabil, originalitatea unui asemenea fapt. Pentru semiotica structurală, un fapt nu este, din punct de vedere semantic vorbind, decât o «valoare» într-un sistem. Se economiseşte sau chiar se maschează interpretarea fenomenului individual ca atare. Esenţa semioticii abductive este, înainte de toate, aceasta: un fapt nu se explică decât odată ce i s-a atribuit o anumită interpretare. Altfel spus, semiotica structurală, pleacă de la stabilirea a priori (întrucât sunt derivate din teorie) a unor «trăsături pertinente». Semiotica abductivă, în schimb, începe printr-o operaţie ce precede orice noţiune de pertinenţă. Unităţile nu se definesc doar prin decupaj, căci pentru a putea justifica acest decupaj e necesar să fie observate caracteristicile imanente ale obiectivului individual şi să se decidă, apoi, la ce structură convine să ne referim" [1a: 19]. Nu trebuie să nu uităm, că, din perspectivă structurală, chiar şi existenţa unui discurs filosofic este un fapt ce se cere a fi interpretat, întrucât apariţia sa, irumperea sa în literatura deja existentă schimbă raporturile de forţă dintre idei şi schimbă situaţia cercetării filosofice de la un moment dat.

În cazul unei abordări abductive, "trebuie să se înceapă de la asumarea textului ca un fapt «extraordinar», pentru că, altfel, el nu ar mai avea nevoie de a fi explicat. în alţi termeni, faptul că ceva este spus sau scris, schimbă vecinătatea tăcerii şi îmbracă, în mod automat, atuurile unei catastrofe, în sensul topologic al termenului. Orice lucru pe care îl povestim trebuie să merite efortul de a-i povesti, de unde se «implicitează» că nu e vorba de o «banalitate». Fără această pre-judecată nu este posibilă nici o abducţie" [1a: 36].

4. În pofida aparentelor, resursele eurisrice ale semiozei “clasice”, de factură structural-deductiva nu sunt epuizate. Faptul este dovedit nu numai de multitudinea de studii consacrate dimensiunilor semiozei, ci si de posibilitatea de a le sistematiza utilizând cadrul generos al modelului hexadic generalizat al semiozei – acela al hipercubului semiotic.

Tripartiţia universului semiotic – aşa cum reiese ea din lucrările lui Peirce, Frege, Morris, Carnap, E.S.Johnson, Ogden & Richards sau St. Ullmann – nu constituie doar una dintre cele mai puternice teze ale semioticii, ci şi una dintre cele mai rezistente la schimbare. Acceptând această realitate, se cuvine, însă, să atragem insistent atenţia asupra faptului că, o dată, cu ultimele lucrări ale lui Morris, cu concepţia semiotică a lui Georg Klaus, cu "patrulaterul semiotic al lui A.J.Ayer", cu "modelul saussurean al semnificării", cu "patrulaterul semiotioc al lui Gardiner", cu "modelul tedradic al lui Peirce însuşi" sau cu "modelul morrissian – din 1946 – al semiozei"[v], modelele triadice "clasice" al semiozei fac loc modelelor tetradice, pentru ca, apoi, acestora să le urmeze modelele pentadice, cele hexadice sau chiar heptadice. Pe de altă parte, se cuvine arătat şi că atacurile la adresa tripartiţiei clasice a procesului semiotic – concretizate sau nu în propunerea de noi modele ale situaţiei semiotice – nu au fost nici puţine şi nici fără importanţă. Astăzi, mai ales după propunerea modelului hexadic, datorat lui Petru Ioan[vi], am mai parcurs o etapă în procesul de erodare a acestui adevărat principium semioticum[vii]. În acest context să observăm că reacţiile diferiţilor semioticieni, faţă de modeul hexadic răspund conştienţei faptului că structurile hexadice, rămîn indispensabile oricărei cercetări semiotice structurale.

Pe de altă parte, ideea generoasă a unei scări a complexităţii obiectelor semiotice vine în sprijinul celor mai noi tendinţe din cercetarea semiotică structurală[viii]. Spre bună ilustrare se cuvine să amintim că, în acest sens, cadrul semiotic structural-deductiv pare a fi permisiv la ideea unei modelări hexadice (extrem de generos în posibilităţi, aşa după cum o demonstrează creatorul său, cercetătorul ieşean Petru Ioan). Urmându-l pînă la capăt, am putea obţine interesante reconsiderări ale spaţiului conceptual al filosoficului – dar şi al fiinţei-spuse – în măsură să intereseze şi alte domenii ale reflecţiei filosofice, decât cele direct legate de această problematică. Pentru că este mirabil şi neaşteptat că bogăţia structrală a discursului filosofic să poată fi generată de un cadru hexadic re-valorizat.

5. Un prim model deductiv-hexadic al spaţiului semiotic al discursului filosofic îl obţinem luând în considerare, alături de emiţătorul şi respectiv, de receptorul gândului filosofic, dimensiunile, orizonturile, nivelurile şi domeniile filosoficului:

emiţător

domeniu nivel

orizont dimensiune

receptor

Cadrul semiotic hexadic,

conceptual şi deductiv-structural al filosoficului

Un astfel de instrument analitic ar putea fi utilizat pentru a discrimina între diferite moduri de a aborda istoria filosofiei, în funcţie de accentul preponderent pus pe unul sau altul dintre polii acestei hexade. În funcţie de sensul lecturii acestui graf complex, am putea obţine tot atâtea tipuri de perspective asupra evoluţiei istorice a filosofiei. Mai mult chiar, el ar putea fi nuanţat prin discriminarea mai mutor tipuri de emiţători, receptori, domenii, dimensiuni, orizonturi sau niveluri ale filosoficului – discursului filosofic, ceea ce ar oferi şanse sporite de detectare a unor forme filosofice specifice unor anume categorii de discurs: eseu, logică, sistem ş.a.m.d.

S-ar putea spune, pe de altă parte, că, dată fiind complexitatea şi bogăţia semiozei structural-deductive a filosoficului, modelul hexadic însuşi poate fi îmbunătăţit… Pentru aceasta, putem să-l plasăm într-un cadru tridimensional, astfel încât cei 6 poli ai hexadei să devină feţele unui cub. Fără teama de a greşi prea mult, se poate spune că acesta ar putea fi considerat ca fiind modelul ideal al ori-cărui discurs filosofic (şi poate al oricărui discurs, în măsura în care concedem asupra pertinenţei sale în calitate de cadrul semiotic generic). Dacă am opera combinări (lecturi) ale celor şase laturi (poli) ai cubului semiotic, aşa după cum este permis acest lucru în cubul lui Rubik, am putea obţine, destul de repede, modelări ale diferitelor tipuri de discurs. Variaţiile de la această formă “canonică” ar putea fi generate într-un mod analog celebrului cub. Astfel, ar deveni evident de ce nu există reguli de generare a unui tip specific de discurs filosofic, pornind de la modelul (sau cel puţin de la un model) semiotic general, ci doar reguli de transformare nepermise. Formele libere obţinute în urma “rotaţiilor” respctive, care, aici, ar putea fi asociate unor meta-operatori semioici – deci cuburile cu feţe “pestriţe” – ar putea fi oricând asociate unor tipuri particulare de discurs filosofic / discursuvitate filosofică / limbaj filosofic.

Note: